E considerat| cea mai veche biserică de lemn din Europa. Cel puţin, între aşezămintele de rit creştin oriental. Şi chiar dacă ar fi între cele mai vechi, şi tot ar trebui să fie pusă, la nevoie, sub un clopot de sticlă. Micul lăcaş ortodox de la Putna, situat în preajma vestitei ctitorii ştefaniene ("Ierusalimul neamului românesc", definea Mihai Eminescu complexul mănăstiresc de la Putna), stă aproape într-o rână. Prin acoperişul de draniţă, prin bârnele şi stâlpii pereţilor ploile piezişe, viscolele pătrund lesne înlăuntrul bisericuţei, grăbind stricăciunile timpului. Iar la poalele obcinelor bucovinene, ploile reci, zburlite rău, viscolele, adesea, siberiene, îşi fac de cap cam jumătate de an.
După atestări istorice (în pomelnice, pisanii şi alte inscripţii, în felurite izvoade) şi cercetări dendrocronologice, dar şi după informaţiile sugerate de tradiţia orală, uneori, învăluită în legende, cu miezul lor de adevăr, vechimea lăcaşului e apreciată la cel puţin şase veacuri. Biserica n-a fost dintotdeauna pe locul în care o vedem azi. Ea a fost ridicată la Volovăţ, sat din coasta Rădăuţilor, unde, se presupune, fusese înmormântat ctitorul ei, Dragoş Vodă, "descălecătorul" din Maramureş, şi transportată la Putna într-o singură noapte, la anul 1468. Nu se ştie în ce anotimp. A fost decizia chibzuită a lui Ştefan cel Mare. Desfăcută bucată cu bucată, aşezată în care cu boi, biserica de lemn de la Volovăţ a fost salvată, astfel, din calea hoardelor asiatice pustiitoare. Trebuia izbăvită. Domnul care ridica deja atunci mare mănăstire la Putna (biserica, zidurile şi turnurile de apărare, turnul tezaurului, atelierele, alte acareturi monahale se găseau în lucru, în faze diverse), voievodul ştia valoarea, nu doar simbolică, a ctitoriei neamului său. Iarăşi, se crede, cu îndreptăţire probantă, că la mănăstirea cea nouă, plănuită de Ştefan drept necropolă d
