Trei poveşti despre militarii români din Irak peste care s-au aşternut drapelul, uitarea şi gloria amară a morţii pe câmpul de luptă. Sursa: Mediafax

1 /.

În România, cam ca prin toată lumea, eroii de război sunt acele fiinţe cărora li se aplică cea mai cinică dintre legile notorietăţii: îşi obţin proverbialele 15 minute de celebritate pentru că mor. Din vreme în vreme, televiziunile îşi întrerup programele pentru ediţii speciale, în care aflăm că un alt militar român se va întoarce din misiune acoperit de un tricolor care nu mai poate ţine de cald nimănui.

Până acum, în această contabilitate sinistră au intrat nouă soldaţi, declaraţi de statul român eroi în teatrele de operaţiuni şi avansaţi în grad post-mortem. Unii au fost aruncaţi în aer de dispozitive explozive plantate în calea TAB-urilor NATO de insurgenţi irakieni sau de talibani afgani contra a 200 de euro. Alţii au fost ucişi cu focuri de armă în timp ce se întorceau dintr-o misiune umanitară în care împărţiseră mâncare poate chiar rudelor celui care a apăsat pe trăgaci.

Unul dintre militarii eroi, Narcis Şonei, şi-a trăit cele din urmă clipe ale ultimei zilei de naştere ascultând sunetul bombei detonate prin telecomandă. Ce urmează, ştim cu toţii - timp de două-trei zile, militarul devine centrul atenţiei. Atât a politicienilor care îl aşteaptă pioşi pe aeroport, cât şi a mass-media care, cu un ochi profesionist, înregistrează şi transmit ceremoniile şi înmormântarea, iar cu celălalt urmăresc punctele de rating.

În timp ce citesc pe cruce numele celui căzut, telespectatorii încep şi ei să dezbată: oare s-a dus acolo pentru bani? Ce căutăm noi, românii, în războiul altora? Poate ar trebui să ne retragem, dar ce ne facem cu obligaţiile faţă de NATO… Discuţiile durează doar ceva mai mult decât materialul filmat care curge pe ecran.

Ce se în