Dincolo de festivismul de opera bufa, dincolo de accentele grotesti ale campaniilor sau tendinta imposibil de reprimat de cumparare a "alegatorilor", alegerile politice sunt, cel putin in teorie, un exercitiu civic. Votul ar trebui sa exprime nu doar o alegere, ci si o opinie, nu doar sa legitimeze o guvernare, ci sa permita exercitarea comuna a puterii. Dar aceasta nu se poate realiza decat daca scrutinul transmite si altceva decat simplele ierarhii ale candidatilor si partidelor pe baza carora se impart locurile la "marea ghiftuiala". E nevoie de ceva care sa dea sens votului, de un fel de "parrhesia". In retorica clasica practicata in vechea Elada "parrhesia" exprima datoria de a spune direct ceea ce gandesti despre treburile publice.
Caci, atata vreme cat nu este permisa manifestarea criticii sociale sau politice, alegerile nu sunt decat un ritual in plus. Iar ritualurile sfarsesc prin a nu mai insemna nimic.
Coborati de pe culmile rarefiate ale Olimpului politicii doar pentru a poposi vremelnic printre simplii electori, politicienii privesc alegerile doar ca evenimente pozitive. Cata vreme alternantele la guvernarea centrala sau locala fac parte din regula jocului, cata vreme confortul nu le este periclitat de prea multa critica, cata vreme "biletul de intoarcere" nu le este amenintat, cata vreme participarea la vot ramane scazuta, alegerile sunt suportabile.
Dar, daca electorul vrea mai mult, vrea sa spuna in limbajul standardizat al operatiilor electorale ce crede despre candidati si partide si cum ar vedea directia politicii, atunci situatia se poate complica. si, o data cu introducerea votului alb, un mesaj puternic poate fi transmis clasei politice. Permitand unui alegator sa refuze, fara sa abdice de la expresia cetateniei ca vot, sa aleaga intre solutii inacceptabile, votul alb ii ingaduie electorului sa participe la scrutin fara sa
