România se răsfaţă. Bucureştiul se răsfaţă cel mai mult. De doi ani încoace, unul dintre gîndurile care ne ţin treji pînă la ore mai tîrzii e „cum să fac rost de bani să merg la toate concertele“; la toate, pentru că e greu să alegi unul sau două. Românii nu şi-au văzut încă toţi idolii de dinainte de ’89, ce să mai spun despre atîtea trupe care s-au format în ultimii cîţiva ani, care s-au propulsat rapid pe scena internaţională şi care au inclus România pe harta turneului lor ceva mai devreme decît au făcut-o alţii (mă gîndesc la Muse, de exemplu). Massive: sound şi politică Te bucuri, normal, că, uite, în sfîrşit, şi Massive la Bucureşti, cît i-ai mai aşteptat şi pe ei. Ce mişto era dacă ar fi venit mai demult, acum vreo doi, trei ani, ca să-ţi satisfaci mai din timp curiozităţi care ţin de prestanţa lor pe scenă sau de senzaţia ta pe stadion, în faţa lor. Îi mai aştepţi însă şi pe alţii, adică pe Portishead, despre care însă, chit că au scos un nou album, nu se aude nici un zvon că ar poposi pe la noi. Massive Attack au adus-o în deschidere pe Martina Topley-Bird, prietenă atît cu ei, cît şi cu fostul lor partener-colaborator, Tricky. La ora 20.00, Martina a început să se desfăşoare pe scenă, în faţa publicului împărţit între gazon A şi gazon B, întins comod pe copertina care acoperea gazonul stadionului (bună idee!) Domnişoara a cîntat bine, dar cine are răbdare să asculte cu adevărat, cînd, de fapt, ai venit aici pentru Massive şi nu te mai interesează cine face încălzirea. Începi să vezi cum se aranjează scena pentru ei. Două seturi de tobe, două sau trei (din colţul meu nu am văzut foarte bine) seturi de clape, „masa de lucru”, cinci microfoane (şi chitare, şi bas, da). Scena e mărginită în spate de un zid în formă de semicerc, şi mi se spune că reprezintă de fapt instalaţia de lumină care va fi surprinzătoare. Şi a fost. Să fi fost în jur de ora 22.0