Fanii lui Batman sînt satisfăcuţi. Cei care nu sînt fanii lui Batman, dar ajung din întîmplare să vadă ultimul episod, The Dark Knight, vor fi şi ei satisfăcuţi. Pentru că filmul nu are nici un cusur. Mă rog, există cîteva, dar doar un ochi care caută dinadins să găsească hibe le va găsi deranjante pentru desfăşurarea poveştii. Pentru The Dark Knight m-am pregătit reluînd toată seria Batman, din ultimii aproape 10 ani. Cinci filme, trei regizori, fiecare regizor prelucrînd poveştile din benzile desenate cu Batman. De la Tim Burton, cel care a iniţiat seria cinematografică de succes (a regizat Batman şi Batman Returns), nu te poţi aştepta la altceva decît la poveşti cu aer de basm, la Elfi sau la vreun Puk, vreo insectă cu aură strălucitoare care dă sfaturi sau care face mişto de eroi. Ei, nu se întîmplă chiar aşa, dar, în viziunea lui Burton, Batman (Michael Keaton) zboară ca un – scuzaţi expresia! – zîn. Batman a fost crescut de Burton în inocenţă şi izolare, în mister şi spirit civic. Bruce Wayne, cel care noaptea devine Batman, orfanul bogat, inteligent, pasionat de tehnică, se transformă într-un binefăcător, cu şi fără mască, al oraşului natal, Gotham. În 1995, seria Batman este continuată de Joel Schumacher, care, probabil, nu era mulţumit de aparenţa de blînd-fraier pe care i-o construise Tim Burton eroului-liliac şi a făcut două filme gălăgioase, retezîndu-i din imaginea de supererou de bandă desenată. Să mă ierte Clooney, dar nu are faţă de Batman, nu-l cred. Şi nici Val Kilmer nu e total convingător în Batman Forever, dar mă consolează faptul că nu e atît de zîmbăreţ. Batman rămîne acelaşi tip inteligent, supertehnologizat, dotat cu „jucării“ la care să viseze tot puştiul între 5 şi 50 de ani, cu bătrînul Alfred alături, aproape pe moarte, care, ajutat de echipa Batman, îşi va reveni ca prin minune în episodul Batman&Robin, cel mai nereuşit dintre t