Festivalul „Sighişoara medievală“, desfăşurat anul acesta sub egida măştii, a ajuns la ediţia a XVI-a, fiind unul dintre evenimentele de după 1989 care au prins cel mai bine în România. Mai mult, avem de-a face cu prima manifestare artistică de la noi, colorată în nuanţe hippy, ce a adus laolaltă, încă din 1996, zeci de mii de oameni. Denumirea s-a schimbat de mai multe ori, la fel şi organizatorii sau strategia de abordare. Cert este că festivalul a pornit, cum era şi firesc, de la folosirea potenţialului pe care îl are cetatea, altfel spus, prin licitarea aspectelor ce ţin de Evul Mediu. Sub această largă pălărie (postmodernă) au încăput, odată cu trecerea timpului, tot mai multe şi diverse activităţi artistice sau de marketing. Corturile „medievale“ de bere tindeau să împingă la un moment dat orice tentativă de spectacol în afara zidurilor cetăţii. Totuşi, nu s-a întîmplat aşa ceva, pentru că muzica de dans, rockul şi folkul, care au înlocuit treptat commedia dell’ arte, s-au mutat într-un spaţiu mai larg (lîngă Tîrnava Mare), prin anii în care amatorii de senzaţii încă mai visau că în Sighişoara se va dezvolta Agatho Dracula Faliment Park-ul turismului autohton. Autorităţile locale au înţeles care sînt coordonatele viabile pentru oraşul lor, curăţînd mai întîi festivalul de „impurităţi“, apoi separînd regalul de folk de proiectul medieval (îngropat în ultimii ani sub do major-urile şi mi minor-urile talentatei ge-neraţii de cantautori, apărute la două decenii de la Cenaclul Flacăra, de data aceasta în condiţii de libertate). Este salutar faptul că Nicu Alifantis, Mircea Vintilă sau Mircea Baniciu, împreună cu alte mari sau mici nume ale scenei româneşti de gen, vor evolua într-un festival special, fără a mai fi nevoiţi să împartă scena cu artişti din alte tagme. Încercarea de unitate prin diversitate îşi găseşte întotdeauna criticile, venite din toate tabe