Daniele Luchetti, un obişnuit al marilor festivaluri europene, deşi nu a reuşit să concretizeze nicio nominalizare într-un premiu în carne şi oase, ne spune aici povestea unei familii medii din Italia anilor ’60-’70.

„Mio fratello e figlio unico“ (pe ecranele româneşti, „Fratele meu este fiu unic“) încearcă o radiografie socio-politică tragicomică a Italiei, aşa cum e surprinsă de ochii naivi, dar dârzi, ai unui adolescent din orăşelul Latina.

Familia Benassi arată aproximativ la fel cum arătau familiile româneşti imediat după Revoluţie: divizată politic. Accio (Elio Germano) se înscrie în mişcarea fascistă, trece în pelerinaj pe la mormântul lui Mussolini şi vrea să restaureze „gloria pierdută a patriei“; fratele său mai mare, Manrico (Riccardo Scamarcio), porneşte o cruciadă împotriva opresiunii patronatelor şi devine un charismatic lider al mişcării comuniste, care contribuie la rescrierea „Odei bucuriei“ pentru a-i include, în versuri, pe Marx, Lenin, Trotsky şi Mao. Pentru a complica şi oferi nuanţe şi mai tari rivalităţii dintre cei doi fraţi, Accio se îndrăgosteşte de iubita fratelui său, Francesca (Diane Fleri).

Bazat pe romanul lui Antonio Pennacchi, „Il fasciocomunista“, filmul conţine, ca într-o pilulă dulce-amară, mai toate mărcile epocii: acte subversive fasciste, şedinţe militante comuniste, accente creştin-democrate, rock-and- roll, revoluţie sexuală, clasă muncitoare, studenţime, fuste mini, buline şi bluejeanşi. Ele nu sunt luate în derâdere, ci tratate cu un umor inteligent calibrat şi cu o ironie fină, dar lipsită de orice intenţie moralizatoare; nu e vorba de indulgenţă, ci de o evaluare critică în care contextul istoric este şi scena, şi personajul principal, şi motivaţia.

Poate nu tocmai perfect, filmul este însă o rememorare gingaş-lucidă a unei epoci nu atât de departe încât să nu îi recunoaşt