There is more than one way to burn a book. And the world is full of people running about with lit matches. Ray Bradbury Cred că era aproape miezul nopţii, cînd, întorcîndu-ne din D.C., după ce condusesem nişte oaspeţi din Alabama înapoi la hotel, am dat drumul la radio. Spre ruşinea mea, nu ştiu şi n-am ştiut niciodată ce posturi de radio ascult. N-am favoriţi. Aş zice că era WashFM, dar n-aş băga mîna în foc. Am ales postul în timp ce aşteptam schimbarea semaforului de la Capitoliu. Ca să fiu sincer: de cele mai multe ori, cînd aştept acolo la timp de seară, imaginea de postcard deluxe a domului ca de fildeş, în lumina reflectoarelor ascunse printre rododendroni, îmi ia respiraţia. Aşa că aştept fără să mă grăbesc, fără să ciupesc cu vîrful pantofului acceleraţia, la fiecare trei secunde. Nu tremuram să mi se dea undă verde, ci eram cumva recunoscător pentru fiecare secundă în plus de aşteptare în unghiul respectiv. Bine, cam aceeaşi senzaţie o am şi la ecluze, în Stockholm sau cînd sînt în taxi, la miezul nopţii, în Piaţa Romană, să nu credeţi că… Anyway, am tras cu ochiul la copilotul meu, care, fiind ocupat(ă) cu decojirea unei portocale, n-avea cum să mă ajute la alegerea unui post de radio, şi m-am lansat singur în operaţia asta. Şi am avut noroc, din trei apăsări pe search am dat de o voce blondă, caldă, care răspundea amuzată la un radio talk host, cu timbru à la Pittiş (a trecut un an de cînd s-a dus, nu-i aşa?). Eh, şi femeia-din-noapte a povestit o vreme pînă ca eu să aud (şi) ce spune, pînă să mă satur de inflexiunile vocii ei; rîdea în receptor cînd şi cînd, răspunzînd flirtului întreţinut din studio. Am refăcut contactul cu cei doi cînd ea se lansase într-o şarjă autobiografică, drept care toţi şoferii de pe coasta de est se repeziseră probabil, pe bîjbîite, spre bordurile maşinilor pe care le conduceau ca să găsească un obiect de scris – doar,