Perplexitatile iubitorului de arta - Am impresia, amice, ca "m-am prostit di tat", ca sa intrebuintez replica definitiva a consoartei domnului Misu St. Popescu din In jurul unui divort de Topirceanu.
- Pai, daca ti-ai dat seama, se cheama ca situatia nu e chiar atat de grava.
- Nu e cazul sa fii ironic! Fapt e ca, de la un timp incoace, incercarile mele de a fi la curent cu ultimele noutati artistice ma arunca intr-o stare de perplexitate. Ma uit la un tablou in jurul caruia s-a facut valva, citesc o carte despre care s-au scris sute de articole si zau daca pricep ceva.
- Poate ca nu esti pregatit sa le primesti mesajul.
- Asa mi-am zis si eu. Drept care m-am apucat sa studiez articolele asupra-le, doar ma voi lumina cat de cat.
- Si?
- Si nimic. Ca sa fiu sincer, nici din comentariile critice n-am inteles mare lucru.
- Peste poate! De cand haul, rostul criticii e tocmai acela de a-i dumiri pe nedumeriti.
- Adicatelea, ceva-ceva am inteles eu, dar era fara legatura si cu tabloul, si cu cartea.
- Vezi? Critica ti-a aratat cararea spre inima operelor, dar tu n-ai fost in stare sa o urmezi.
- Aiurea! Pictura in cauza reprezenta, cam in felul cum deseneaza copiii de gradinita, doua siluete, cu niste organe sexuale atarnand pana la pamant, iar cronicarul vorbea de "tristetea metafizica" ce razbate din panza, probabil unde baietandrii schitati acolo aratau cam plouati, si despre "sentimentul incompletitudinii, specific omului postmodern", probabil unde dimensiunile organelor reproducatoare ii impiedicasera sa-si afle partenere pe potriva.
- Sa fi fost in locul respectivului cronicar, as fi dus interpretarea inca mai departe, sustinand, pe baza proportiilor de exceptie ale organelor, fie ca opera, da-mi voie sa o numesc astfel, este un protest fata de tratamentul discriminatoriu aplicat minori
