Am avut ocazia să-l cunosc pe Gheorghe Crăciun în noiembrie 2005, într-un microbuz care ne ducea, împreună cu alţi scriitori, la decernarea premiilor acordate de revista Tomis. În 2007, vestea morţii sale premature m-a făcut să realizez că memoria mea nu păstrase urmele discuţiilor noastre, ci doar sentimentul unei revelaţii. Îi dedic acest modest eseu, în compensaţia pieselor lipsă ale amintirii. Gheorghe Crăciun despre corp sau Trupul ştie mai mult Pornind pe urmele lui Roland Barthes, cel din Plăcerea textului, Gheorghe Crăciun (re)face şi el distincţia dintre trup şi literă, dintre corporal şi scriptural, într-un eseu intitulat „Trupul şi litera“, publicat iniţial în 1983, în revista Astra, şi inclus apoi în capitolul „Lepădarea de piele“ din romanul Frumoasa fără corp. Pentru început, să stabilim datele problemei. De la început, noţiunea de trup apare ambiguă în raport cu litera. Trupul poate fi corpul uman concret, dar poate fi şi un suport, o formă, un dispozitiv de susţinere, în care ceva/cineva se întrupează, pe baza dihotomiei trup-materie-formă versus suflet-spirit-conţinut. Oare trupul nu se poate identifica, în aceste condiţii, cu litera însăşi? Răspunsul este pozitiv, dacă luăm în calcul concreteţea literei, a scrisului în general, materialitatea tuşului sau a tiparului, toate acestea susţinînd teza literei ca figură a unui trup în care ideile, imaginaţia sau trăirile unei persoane concrete (autorul) prind corp, se întrupează. Totuşi, se pare că Gheorghe Crăciun înţelege altceva prin trup, în romanul Frumoasa fără corp (1993): „Tot ce am scris din ’73 încoace a însemnat pentru mine o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalităţi ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu persoana mea. Cînd spun «trup», nu mă gîndesc numaidecît la constituţia anatomică, la f