Case fastuoase, vile elegante şi cabane de vânătoare au fost „presărate“ în toată ţara pentru odihna primilor comunişti ai ţării. Sursa: AgerpresSursa: AgerpresSursa: Agerpres
1 /.
Ei însă le vizitau rar şi stăteau mai mult singuri. Tovarăşul se uita uneori la video, neapărat la filme western. Mai juca ţintar, şeptic sau, uneori, şah cu oameni de stat. Mergea apoi cu ei la vânătoare, prin pădurile din jur. Tovarăşa se relaxa tricotând sau făcând goblenuri.În rest, treburi de gospodină: plivea legumele din curţile palatelor, stătea mult la bucătărie pentru a găti mâncăruri simple, ţărăneşti, ori verifica seriozitatea femeilor de serviciu: se aşeza în genunchi şi băga degetul pe sub mobile ca să vadă dacă praful a fost şters corespunzător. Sunt tablouri de vacanţă cum nu s-au pictat cu soţii Ceauşescu, primii gospodari ai ţării în Epoca de Aur.
Casele erau ale poporului
De confortul lor se ocupau Gospodăria de Partid şi Judeţenele: construiau sau reamenajau reşedinţele şi le dădeau în folosinţă. Nimic nu era prea scump. „Dictatorul nu a avut niciun bun în proprietate personală în afară de cadouri. El îşi alegea ce îi plăcea, iar statul plătea oricât ar fi costat“, îşi aminteşte Camil Roguski, arhitectul care, timp de 35 de ani, s-a ocupat de construcţia acestor case. Reşedinţele se împărţeau în case „de oaspete“ - unde venea numai dictatorul, împreună cu vreun invitat străin şi case „de oaspeţi“ - unde mai erau primiţi şi alţi demnitari comunişti din România. În timp ce unui cetăţean obişnuiti se repartizau opt metri locuibili, familia dictatorului dispunea de 50-60 de reşedinţe cu totul, dintre care 30 pentru uzul lor exclusiv.
Ideile proaste erau aplicate
Cele mai multe palate prezidenţiale nu se remarcau decât prin kitsch, spune Pope Enache, care a lucrat timp de 25 de ani ca interpret al lui Nicol
