„Când China se va trezi, omenirea se va cutremura!” - scria, cu peste 200 de ani în urmă, vizionar, cel care făcuse să se cutremure un continent: Napoleon.
Nu s-a referit, desigur, la catastrofele naturale care, periodic, lovesc fără cruţare cea mai numeroasă naţiune de pe glob, ci la impactul pe care-l va avea trezirea forţelor creatoare latente de care beneficiază această străveche civilizaţie, care chiar în aceste zile dă măsura vigorii sale printr-o demonstraţie de forţă, talent, creativitate şi, mai ales, tenacitate.
Gazda Olimpiadei reprezintă, poate, cel mai interesant fenomen care se manifestă în debutul acestui mileniu: găsirea unui drum propriu, între albul economiei de piaţă şi negrul economiei centralizate. Chinezii au avut geniul unei abordări pragmatice a principiilor economice şi sociale, generând o dezvoltare economică aproape fără precedent. Cea care le permite astăzi să se prezinte în faţa lumii cu realizări care n-ar fi stat, poate, la îndemâna nici unei alte naţiuni. Nici o altă ţară nu şi-ar fi putut concentra eforturile şi resursele într-o direcţie menită să ofere acestei celei mai importante manifestări sportive mondiale un cadru de desfăşurare fără cusur.
Preşedintele nostru a dat o fugă până la Beijing pentru a fi alături de celelalte VIP-uri mondiale (după Summit-ul NATO de la Bucureşti a început să-i placă să se învârtă între mai marii lumii) la deschiderea oficială şi pentru a-i îmbărbăta pe sportivii români care vor lupta pentru medalii. Atât în delegaţia oficială, cât şi în avionul prezidenţial şi-au făcut locul tot felul de inşi fără nici o treabă şi nici o legătură cu sportul. Unul singur, care avea şi treabă şi legătură, a fost uitat: Octavian Bellu. Cel mai mare colecţionar de aur din istoria sportului românesc. Câtă intenţie şi câtă întâmplare nesimţită în acestă fază rămâne de văzut. Cum rămâne de văzut şi care va
