Dacă la o eventuală competiţie de oină ar fi câştigat România, pe mine nu m-ar fi surprins. Dacă la o eventuală competiţie de oină ar fi câştigat echipa României, pe mine unul
Dacă la o eventuală competiţie de oină ar fi câştigat România, pe mine nu m-ar fi surprins.
Dacă la o eventuală competiţie de oină ar fi câştigat echipa României, pe mine unul nu m-ar fi surprins. E un sport milenar, de tradiţie ciobănească. Era firesc.
La fel, dacă cineva, un băiat, ar fi fost medaliat cu aur la trântă sau, în variantă modernă, la lupte, nu m-aş fi mirat, căci aici avem chiar o tradiţie olimpică, mondială şi europeană. Dar, să iei Tu!, România!, la judo!, la fete !, medalia de aur!, e chiar greu de crezut!!!
Să baţi în semifinală o japoneză, o sportivă din ţara unde s-a născut acest sport, cu el în sânge aşadar, e tot incredibil. Altfel spus, să baţi un mit - cam ofilit! - al japonezilor, pe Tani Ryoko, care a atras în sala de sport 3 mii de compatrioţi în aşteptarea firescului succes nipon, nu e de necrezut?
Apoi, în finală, să baţi o cubaneză - şi în ce manieră? - cu lejeritate, nonşalanţă şi veselie — e tot de necrezut!
Ippon, yuko, wazari, koka iată nişte termeni traco-daco-mioritici! Ei se datorează acestui "incredibil de necrezut" care de azi are un nume: Alina Dumitru. Altfel spus, cu drag spus, "bătăuşa care plânge"!
