Vorbeam, mai demult, despre ştiinţa orăşelelor Toscanei de a-şi evidenţia şi comercializa specificul local. În cazul României, specificul local cel mai la îndemînă, peste care am dat cu toţii încă din excursiile copilăriei, este reprezentat de artizanatul de pe Valea Prahovei. Atît tarabele de la Cota 1400, cît şi cele din jurul Peleşului sau dintre Sinaia şi Buşteni au întrupat, în mintea noastră de copii citadini, esenţa la prima mînă a rusticului autohton. La vremea primelor drumeţii, ideea de kitsch, precum şi cea de autentic erau neconturate. Şi ce putea fi mai frumos decît un uriaş creion cu dungi, din lemn, care nici măcar nu scria, sau un pix roşu aprins, din acelaşi material, cu Abba sau Boney M?

Cu timpul, am înţeles că produsele vîndute acolo nu sînt nici autentice, nici specifice, ci doar kitsch. Meritul lor poate fi - pe lîngă animarea, pur şi simplu, a unei zone altfel destul de lipsite de surprize - acela de indici ai unei pieţe ad-hoc de vacanţă: cu alte cuvinte, trecînd în revistă ce orori se mai vînd pe acolo, putem afla, pe de o parte, ce se mai produce nou în domeniu, şi, pe de alta, de ce mai sînt interesaţi conaţionalii noştri, între două grătare.

E ştiut deja că majoritatea obiectelor vîndute la tarabe se integrează în curentul tradiţionalo-casnic: obiecte despre care, în general, se spune că sînt făcute manual, din materiale naturale - lemn, in, seminţe etc. -, şi a căror utilitate (cel puţin aparentă) se manifestă în cadrul gospodăriei. Se găsesc acolo feţe de masă, mileuri, cuverturi, covoare, coşuri, castroane, suporturi de pîine, de cuţite, tocătoare, tacîmuri... Toate tocmai bune de pus în casele de la munte sau de la ţară ale posibililor consumatori, oameni cu o deschidere uşor domestică către natură (considerată nu chiar din perspectiva ei contemplativă, ci dintr-una mai pragmatică...). Lucrurile respective intră în cat