La extremitatea sudică a înălţimilor Carmel, îndată ce şoseaua lasă în urmă Haifa şi se îndreaptă spre Tel Aviv, călătorul zăreşte pe povîrnişul coastelor pietroase, printre măslini, zidirile unei discrete localităţi, semnalată de indicatoare plasate în intersecţie: Ein Hod. Denumirea ar fi dispărut de pe hartă, odată cu resturile fostului sat arab, abandonat de locuitori, dacă nu intervenea iniţiativa lui Marcel Iancu, în 1953, ca amplasamentul, împreună cu puţinele case rămase în picioare, să capete destinaţie specială, în vederea fondării unei colonii de artişti plastici. Iniţiativa a găsit imediat aderenţi, în jurul maestrului s-au grupat discipoli din toate generaţiile, s-au înmulţit atelierele personale de pictură, sculptură, grafică, gravură, s-au deschis cursuri pentru tineri dornici să deprindă tehnica ţesăturilor, a imprimeriei şi a modelării metalelor. Cu timpul, faima locului s-a întins în lume. Jean Cassou va evidenţia, în Panorama artelor plastice, efortul rodnic depus de Marcel Iancu, inspirat de tradiţia aşezărilor comunitare de pictori existente, pînă la Primul Război Mondial, în Germania sau Elveţia. Experienţa integrării în asemenea aşezări, familiară lui Hans Arp sau lui Arthur Segall, a fost transmisă lui Marcel Iancu îndată ce toţi trei s-au întîlnit şi conlucrat în ambianţa de răzmeriţi a Cabaretului Voltaire. Cum s-a născut şi cum s-a dezvoltat Ein Hod mi-a fost dat să aflu direct de la inimosul fondator. Împrejurările memorabilei întîlniri se găsesc consemnate pe larg în Secolul 20, nr.1-2-3, 1979. Revista i-a dedicat, atunci, un adevărat album de opinii, reconstituiri, fotografii documentare şi reproduceri, aceasta fiind întîia readucere în atenţia opiniei publice a activităţii lui Marcel Iancu, după 40 de ani de cînd o lucrare a pictorului nu mai figurase pe simezele Bucureştilor, iar despre contribuţia sa, ca arhitect, la modernizar