Cu toate că nu mă consider avangardistă sau reformistă, mă regăsesc cu mare drag în prototipul copilului culturii pop. Evident, pînă şi această simplă identificare a unei etape, de altfel destul de recente a istoriei culturale, sociale etc., suportă nenumărate interpretări. Mă voi limita însă la a aduce ca unică lămurire citirea mai degrabă postmodernă a fenomenului pop, prin care acesta se defineşte ca aflîndu-se la graniţa, deopotrivă etică şi estetică, dintre cultura înaltă şi cultura de masă, poate mai puţin subtilă şi rafinată, dar mereu supusă judecăţilor de gust. Nu am pretenţia şi nici nu îmi doresc să invoc în acest moment vreo definiţie academică. În primul rînd, pentru că o discuţie privitoare la evoluţia Artei solicită un grad mult mai mare de rafinare a instrumentelor de interpretare, particularitate pe care nu oricine şi-o permite. Altfel, datul cu părerea despre artă, politică, fotbal poate fi o treabă cît se poate de simpatică. Al doilea motiv constă în dorinţa mea de a pleca în articularea unui argument de pe poziţia ingenuă a cuiva care este în primul rînd un trăitor al unei experienţe şi, abia apoi, un observator savant. Acestea fiind zise, mărturisesc cu naivitate că, dincolo de cîteva sensibilităţi greu de contestat (Michelangelo, pictura impresionistă şi Brâncuşi), sînt o persoană impresionată mai degrabă de cultura anonimă. Picasso sau Dali pălesc cu rapiditate în faţa unui oarecare graffiti de prin cine ştie ce gang parizian din Butte aux Cailles sau din La Défense; dar nu sînt deloc sensibilă la arta făcută din răzvrătire, ca mijloc de defulare în faţa „stereotipiilor societăţii“. Acord înmiit mai mult credit unor fotografii din Vogue sau imaginii supertitrate a lui Audrey Hepburn, în rochia neagră Givenchy, din filmul Mic dejun la Tiffany, decît vopselelor împroşcate pe pereţi, în stilul „sînt revoltat“, „jos guvernul“ etc. Lumea în