"Un prim drum era valea Prahovei cu Bucegii. Pentru iubitorii de lume şi de înlesniri de viaţă, un popas firesc şi un model de centru turistic însemna Sinaia, cu Castelul Peleş, cu mănăstirea spătarului Cantacuzino, cu drumurile prin pădure. În jurul ei au prins a creşte, spre Miază-Noapte, Poiana Ţapului, Buştenii, Azuga, Predealul, iar spre Miază-Zi Comarnicul şi Breaza. (...) Al doilea drum căutat, de pe vremuri, era valea Bistriţei, cu plutaşii ei. Locurile de popas erau salbele de mănăstiri, Neamţul şi Secu, Agapia şi Văratecul. (...) Al treilea drum al României vechi era acela al Dunării şi al Mării, contopite, cu toate deosebirile şi depărtările dintre ele într-unul singur. Delta a crescut deodată în însemnătate şi îşi are oaspeţii pătimaşi şi nelipsiţi. Constanţa cu staţiunile dimprejur, împreună cu Mangalia, s-a schimbat într-o regiune turistică maritimă de mare capacitate, prin ridicări de cazinouri, prin construcţii de hoteluri şi vile (...)" Urmează apoi drumurile "României Mari", de la Poiana Braşov la mănăstirile Bucovinei şi din Oaş în Maramureş. Toate descrise cu grijă şi puse în ordine în urmă cu şaptezeci de ani de către Emanoil Bucuţa în revista oficială a Oficiului Naţional de Turism. Şi completate, cîteva pagini mai departe, de către Al. Bădăuţă, care vorbeşte despre "România care se ascunde", adică toate acele "frumuseţi rare", neatinse de drumurile descrise mai sus. Mi-a căzut în mînă, întîmplător, acest număr din 1938 al oficiosului România, pe care l-am răsfoit deja din scoarţă în scoarţă. Urmărind "cele mai frumoase drumuri din ţară", aşa cum erau ele ierarhizate de către Bucuţa în anii ’30, mă întreb, în plină perioadă de vacanţe şi turism, ce s-a schimbat de atunci în oferta turistică a ţării? "Cele mai frumoase drumuri din ţară", cele recomandate cu precădere turiştilor interni şi externi, par să fi rămas aceleaşi. Care ar fi atunc