Belgia este pe punctul de a se destrama. De peste sase luni, in aceasta tara europeana este imposibila formarea unui guvern care sa-i poata uni pe valonii francofoni (32%) si pe flamanzii vorbitori de olandeza (58%). Regele Albert al II-lea incearca disperat sa-si opreasca supusii de la producerea unei rupturi a statului.
Dar cui ii pasa, in afara monarhului (care risca sa ramana fara slujba)? In primul rand, valonilor. Desi belgienii francofoni au fost cei care au pus in miscare revolutia industriala din Europa secolului al XIX-lea, ei traiesc acum intr-un colt delabrat de tara, ce nu se poate sustine decat prin subventii federale – dintre care o parte substantiala provine din impozitele platite de flamanzii mai prosperi si tehnologic mai avansati. Le mai pasa si unor idealisti de dreapta din Olanda, putini la numar, care au viziunea unificarii Flandrei belgiene cu patria olandeza.
Din nefericire pentru acesti visatori, flamanzii nu-si doresc asa ceva. Pentru ca, in definitiv, Belgia a devenit in 1830 un stat independent tocmai pentru ca flamanzii catolici, dar si valonii, sa se poata elibera de statutul unor supusi de categoria a doua pe care-l detineau intr-o monarhie olandeza protestanta.
Dar poate ca ar trebui sa ne pese tuturor, macar putin, pentru ca ceea ce se intampla in Belgia este neobisnuit, dar in nici un caz ceva nemaiintalnit. Cehii si slovacii au ales sa se separe, acelasi lucru s-a intamplat si cu diferitele popoare iugoslave. Multi locuitori ai Tarii Bascilor, ca de altfel si multi catalani, si-ar dori desprinderea de Spania. Corsicanilor le-ar placea teribil sa scape de Franta, multor scotieni de Marea Britanie.
Apoi exista, desigur, chestiunea tibetana in China si problema cecena in Rusia si asa mai departe. Fara doar si poate, unele dintre aceste popoare ar putea supravietui foarte bine si pe cont propriu. Dar ist
