Deşi „matrapazlîc“ e un cuvînt turcesc, apucăturile pe care le desemnează au prins rădăcini tot mai zdravene şi la noi. Ca şi „bacşiş“, de aceeaşi origine, la concurenţă cu rusescul „şpagă“. În ministere, spitale, vămi, primării, judecătorii, ba chiar şi la poliţie, oriunde, cetăţeanul e confruntat cu autoritatea publică. A devenit o regulă ca serviciile cuvenite prin lege să se negocieze, aşa încît solicitanţii să aibă sentimentul că li se face un hatîr – alt turcism. Obligaţia de a primi o cerere, de a-i da curs, de a-i găsi o rezolvare rezonabilă este asimilată de funcţionari birocratizaţi pînă în măduva oaselor cu favorul, cu propteaua, cu bicisnica bunăvoinţă. Stimulat satisfăcător, suveranul om de la ghişeu găseşte soluţia favorabilă cît ai bate din palme. Cînd nu „pică“ nimic, tergiversările se ţin lanţ, începe şicana amînărilor timp de săptămîni şi luni la rînd. Se dă şi se ia în instituţiile statului, într-o petrecere generală. Sînt împrejurări cînd unanimul bairam (bată-le să le bată de „turcisme“!) beneficiază de însăşi protecţia organelor de control. Conduse de o judecată măruntă, vicioasă, acestea închid ochii pe motiv că ar fi vorba doar de cazuri întîmplătoare, locale, fără consecinţe notabile. Astfel, dosarele de corupţie, multe, puţine, cum se nimeresc, sînt clasate înainte de a se pune măcar problema prejudiciilor morale pricinuite de abolirea răspunderilor. Ipochimenii, lăsaţi să-şi vadă mai departe de nărav, puiesc, ajung haită, capătă pretenţii, vor promovare, iar dacă „împing“ cît şi unde trebuie, pot întîlni bafta (sic!) nominalizării pe liste electorale, fiindcă – nu-i aşa? – au capitalizat incontestabilă iscusinţă în „învîrteli“ mănoase. Or fi şi alte căi pentru ca obscuri profitori de provincie să acceadă la fotoliile deputăţiei. Potentaţii de ocazie, indiferent de culoare politică, adoptă spontan comportament de bey, distanţi cu sup