Se poate spune, fără exagerare, că Dora d’Istria (1828-1888), despre care contemporanii au scris, la unison, ca fiind întruchiparea desăvîrşită a idealului dezvoltării integrale a personalităţii, a aparţinut mai mult lumii decît ţării în care s-a născut. Cosmopolitismul a fost una dintre opţiunile fundamentale ale acestei femei independente şi originale, încă de la debutul ei, în 1855, deşi – mai ales în prima şi în ultima parte a carierei sale – nu a încetat să scrie cu gîndul la ţara pe care a părăsit-o. Iată cum o vedeau doi dintre prietenii ei, profesori la Istituto di Studi Superiori din Florenţa, acea „Atenă a Occidentului“ unde, după multe peregrinări, Elena Ghica şi-a găsit odihna. Paolo Mantegazza, care ocupase catedra de antropologie, scria în 1887: „Educaţia pe care a primit-o nu a fost nici franceză, nici română, nici rusă, nici germană; ea a absorbit ceea ce era mai bun din fiecare şcoală, parfumul fiecărei grădini, alternînd lecţiile profesorului cu cealaltă şcoală de căpătîi, care e călătoria, observarea societăţii vii cu propriii ochi şi pipăirea ei cu propriile mîini. De aceea atîtea literaturi – cea franceză, cea greacă, cea română, cea italiană – îşi revendică operele Dorei d’Istria, care este, fără nici o îndoială, cel mai cosmopolit dintre scriitorii şi gînditorii moderni“. În acelaşi spirit o evoca, peste doi ani, Angelo de Gubernatis, profesorul de sanscrită, pe cea care tocmai trecuse pragul acestei lumi: „Deşi a scris mai mult decît oricare altă femeie, aş spune chiar mai mult decît oricare alt scriitor, în favoarea cauzei naţiunilor, pledînd cînd drepturile romånilor, cînd pe cele ale sîrbilor, ale grecilor, albanezilor, ungurilor sau italienilor, ea nu voia să aparţină nici unei naţiuni în parte, simţind că le aparţinea tuturor şi că simpatiza cu toate formele de independenţă umană, faţă de legi, prejudecăţi, bariere sociale, faţă de