M-am întors pe plaja din Vama Veche. E miercuri. E linişte. Apoi, se face vineri. Şi are loc invazia: românii nu sînt oameni, românii sînt nişte lăcuste care devorează tot ce le iese în cale. Nisipul geme sub gunoaie, apa de la mal, la fel. Nişte voluntari tineri se chinuie să strîngă mizeria. În spatele lor, cineva, dintr-o maşină, dă drumul la manele. La maximum. Mă duc să mănînc ceva. Ce vreau eu din meniu nu au. Iau şi eu ce se găseşte. Durează vreo oră. Mă întîlnesc cu un prieten, care îmi spune că Mutu trebuie să plătească 17 milioane de euro clubului Chelsea şi că Borcea a propus să se creeze un fond pentru ajutorarea fotbalistului. În timp ce vorbim, aud la radio că în judeţul Botoşani iar e pericol de inundaţie şi că soarta sinistraţilor deja existenţi nu e una deloc roz. Eu şi prietenul ne întrebăm, retoric, cui o să dea românii bani: lui Mutu sau sinistraţilor? După care, începem să ne gîndim dacă întrebarea noastră e chiar aşa de retorică... Duminică, plec din Vamă cu o maşină. Eu şi şoferul, un alt prieten, ne uităm la cum conduc românii: ca nişte sinucigaşi. Că nu le pasă de alţii, asta se ştie; însă românilor de la volan nu le pasă nici de ei înşişi. Aici nu mai e vorba de grabă. Aici e vorba de a trăi în viteză, pe fugă, iresponsabil. Tot înaintînd pe drumurile patriei, îmi amintesc de discuţia avută cu un muzician belgian, prezent în weekend la Stufstock, festivalul din Vama Veche. Omul venise de la Bucureşti cu un microbuz. M-a întrebat dacă fac, cu formaţia, turnee constante prin România. I-am spus că da. M-a privit cu un amestec de respect şi milă şi mi-a şoptit: cum rezişti, omule? În loc să îi răspund, m-am trezit că mă întreb şi eu acelaşi lucru: cum rezist pe aceste aşa-zise şosele, cum rezist în faţa nesimţirii generale, cum? N-am găsit răspuns, încă, poate îmi spuneţi dumneavoastră... Am ajuns la Cluj în timp util ca să-l văd pe Adria