Multă lume o să creadă că sînt nebun, dar am senzaţia de multă vreme că viaţa mea interferează, într-un chip absolut straniu, cu viaţa altcuiva, că sînt momente cînd trec în altă dimensiune şi trăiesc senzaţiile şi stările groaznice ale altcuiva. Toate senzaţiile mele sinistre de hăituit fără scăpare, de pildă, pe care prietenii mei le cunosc cu prisosinţă, nu sînt justificabile total din perspectiva lumii în care trăim azi – m-o fi urmărit şi pe mine SRI-ul, poate chiar a încercat să mă otrăvească, la începutul lui 2000, la crîşma Muzeului Literaturii (cînd mi-au căzut brusc cei doi canini de sus), dar condiţiile sînt totuşi un pic altele decît cele de pe vremea regimului ceauşist, sînt mulţi oameni care înţeleg ce vreau să fac eu, iar cînd a fost vorba de intentarea unui proces împotriva mea, sub acuzaţia de defăimare a simbolurilor naţionale, mi-au sărit în apărare atît preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor – Laurenţiu Ulici –, cît şi cel mai cunoscut critic român – Nicolae Manolescu. Acele senzaţii sinistre nu se pot explica în realitatea de acum. Le-am opus un autism feroce şi o slujbă riguroasă, mecanică şi, de vreo doi-trei ani, se părea că am scăpat de ele. Anul trecut, însă, cu puţin înainte de plecarea mea de la ziarul Gîndul, le-am retrăit cu o intensitate la care nu credeam să ajungă vreodată. Maşinile şi oamenii mă urmăreau pe stradă, tot ce se vorbea în jurul meu era legat de mine şi de o presupusă vină a mea etc. Urmarea o ştiţi – o scrisoare electronică de la Dumitru Crudu, apoi „fuga“ la Chişinău şi fondarea revistei Stare de urgenţă. Tot timpul acesta – din octombrie (sau chiar septembrie?), anul trecut, pînă acum – m-am simţit mai mult ca niciodată pînă acum comunicînd cu o entitate stranie, un spirit, o structură psihică pe care nu puteam decît să o aproximez. Din cauza mai multor lucruri inexplicabile ajunsesem să cred că Securita