Filozofia jumatatii pline a paharului Intr-un recent articol, domnul Ioan Holban, despre care nu-mi aduc aminte sa fi spus vreodata "nu" in comentariile sale pe chestiuni literare, deplange raspandirea epidemica a retoricii negatiei in lumea noastra. A spune "nu" - sustine dumnealui - a devenit aproape un soi de tic nervos al romanului in fata realitatilor inconjuratoare, fapt cu totul pagubos, caci intretine un "climat deceptiv", ostil din principiu oricarei initiative cat de cat pozitive. Daca voi fi inteles bine, proliferarea negatiei apriorice ar fi, de fapt, o moda, molipsitoare ca toate modele, la care suntem indemnati a renunta cata vreme ne mai anima vreun gand de progres.
Intrebarea e: cum sa renunti la ceea ce ai in sange? "Obiceiul" de a contesta realul din imediata vecinatate sau doar anumite parti ale lui nu e un "castig" al timpurilor din urma (si cu atat mai putin o moda), ci aproape o constanta a istoriei noastre culturale. De la invatatul boier Golescu (invocat si de autorul articolului) pana la Cioran, intelectualul roman a fost mereu nemultumit de starea lucrurilor, aratandu-i cu degetul slabiciunile si cerand grabnica lor indreptare. Cred, de altminteri, ca aceasta e si datoria oricarei minti inclinate a gandi pe cont propriu, sa observe - cu un ceas inaintea celorlalti - lacunele, erorile ori strambatatile si, atragand luarea aminte asupra-le, sa tempereze entuziasmele crescute din ignoranta. Fara o asemenea judecare sever critica a faptelor, fie si exagerandu-le defectele, e de presupus ca ravagiile raului, ascuns prin traditie in inima binelui, de unde pandeste momentul potrivit ca sa-si faca de cap, ar fi fost infinit mai intinse. Sa facem un mic exercitiu de imaginatie, inchipuindu-ne cum ar fi aratat lumea noastra in absenta reactiei unui Maiorescu in plina euforie a introducerii de forma a institutiilor apusene. La depar