Ne plimbam de cîteva ore prin Gubbio, în sus şi în jos, pe străduţele mici, pietruite, printre casele mici de piatră, pînă sus, la palatul ducal înfipt pe stînca lui, de unde domina întreaga vale. Eram, ca de obicei, fascinat de urbea medievală, atras irezistibil de fiecare străduţă mai mică decît celelalte, care ducea spre cine ştie ce oază de piatră cu numele vreunui sfînt. De data aceasta, după o săptămînă de Italia, un miros străin de acel loc mă atrăgea însă irezistibil către un colţ al acestui labirint de piatră. Mă uitam la case, priveam în lungul străzilor, dar paşii mă duceau fără să vreau spre originea acelui miros. La un moment dat a devenit pregnant şi mi-am dat seama că ne apropiasem. Am început să adulmec precum un copoi de vînătoare şi să iau urma mirosului printre case şi culoare. În cele din urmă am ajuns: într-o piaţetă în reparaţii, nişte muncitori se încălzeau la un foc de lemne. Mirosea a fum, a foc de brad, ca în toată copilăria mea de pe munţi. După-masă am ajuns la Spoleto şi am reluat ritualul străduţelor medievale, de jos de la chestură şi pînă sus la palatul ducal. Ne opream din cînd în cînd la cîte o belvedere să admirăm Umbria, care se întindea la picioarele noastre. O luam, tot ca de obicei, cînd la stînga, cînd la dreapta, mînaţi de o curiozitate nesistematică. La un moment dat, mi-am dat seama însă că există un fir al Ariadnei în această preumblare prin labirint. Eram atras irezistibil spre undeva, nici eu nu ştiam unde şi de ce. Pînă cînd am ajuns acolo: un brad uriaş, înfipt în cei cîţiva metri pătraţi ai unei grădiniţe suspendate. Nu un pin, nu un chiparos, ci un brad "adevărat". Nu mă întrebaţi care e diferenţa olfactivă dintre un pin şi un brad, căci nu ştiu - şi nu am ştiut niciodată. Cînd am ajuns în dreptul bradului am ştiut însă că numai acesta miroase aşa, că acest miros m-a ademenit prin străduţele din Spoleto, şi m-am