Prima transformare a României a fost revenirea ei în lumea occidentală (NATO, UE, economie de piaţă), adică saltul de pe partea greşită a istoriei pe partea cea corectă şi în fond normală.

Prima transformare a României a fost revenirea ei în lumea occidentală (NATO, UE, economie de piaţă), adică saltul de pe partea greşită a istoriei pe partea cea corectă şi în fond normală. Însă dezvoltarea modernă a ţării, transformarea care să asigure în realitate standardele de calitate a vieţii atît de mult aşteptate de români, este abia la începuturile sale. Multe proiecte de maximă importanţă nu s-au realizat încă, iar altele nici măcar nu au fost iniţiate la timp. Dezvoltarea unei producţii naţionale – industriale şi agricole – prin voinţă şi forţe proprii nu se află în nici un plan de acţiune concret, ce ar urma să fie desfăşurat în perioada imediat următoare. Pe cînd economia globală se afla în maximă expansiune (în ultimii zece ani), România s-a mulţumit cu ce a picat de afară în loc să apese la maximum acceleraţia dezvoltării interne.

Acum, economia lumii e în recesiune şi tulbureală, iar ţările cu economii încă neconsolidate – ca cea a României – au de suferit consecinţe care pot fi dramatice. Cum să ne imaginăm viitorul României în următorii cinci-zece ani? Un lucru e sigur. Nu avem voie să credem că modernizarea României va veni de la sine, fără să ne organizăm, fără politici calibrate la nivel naţional, fără să realizăm interesele sociale ale marii majorităţi a românilor.

Fără îndoială, trăim într-o lume puternic interrelaţionată, în care împărtăşim imagini şi simboluri ale comunicării globale, în care strategiile de piaţă şi serviciile publice seamănă între ele în întreaga lume. Este în acelaşi timp o lume puternic depersonalizată. Dar să nu ne înşelăm amarnic: interesele naţionale sînt în continuare susţinute şi promovat