S-ar putea spune că Odobescu nu doar a ajuns la o asimilare profundă a culturii şi identităţii române şi universale specifice unui secol revoluţionar, ci a şi intuit şi afirmat spiritul modern al unei culturi europene care descompunea undeva, la sfîrşitul veacului al XIX-lea, toate formele cunoscute şi experimentate ale unei literaturi dominate de regula celor trei unităţi. Pseudokinegetikos – primul eseu din literatura română „Tratatul“ lui Odobescu afirmă unitatea unui singur aspect: tema sau punctul de plecare – referinţa –, care aici este vînătoarea. În rest, totul pare o satura modernă, o resemantizare a unei specii literare antice, în care se regăsesc mai multe specii şi genuri literare, ca într-o farfurie plină cu de toate. În plus, sub forma unei false prefeţe, a unui fals dialog şi a unui fals tratat de vînătoare, autorul propune variaţiuni pe aceeaşi temă, un joc complex cu mai toate instanţele unui text literar. Forma literară a eseului reprezenta în epocă o provocare şi o încercare grea pentru literatura română, în contextul mai larg al literaturii europene care experimentase de mult această formulă, prin francezul Montaigne, care, la rîndul lui, „creează genul într-un spirit de devansare modernă a epocii“1 în anul 1580. S-a spus despre Pseudokinegetikos că este primul eseu2 din literatura română. S-a spus că „scrisorile lui Ion Ghica şi Pseudokinegetikos-ul lui Odobescu sînt doar avangarda unui vast corp de eseuri convenţionale“3. De asemenea, Paul Cornea numeşte tratatul lui Odobescu o „coserie erudită“4. Despre eseu – ca specie literară – s-ar putea spune multe fără a avea pretenţia că am epuiza sfera semantică a termenului; doar articolul criticului Adrian Marino ocupă pagini întregi în Dicţionarul său de idei literare5. Eseul este o specie literară fără reguli clar definite, o ocazie de afirmare a libertăţii de gîndire exprimate printr-o st