PrimeŞti în viaţă adevăruri gata făcute, de alţii îndelung şi copios verificate, aşa că le poţi prelua în deplină chietudine spirituală şi cu atât mai mult cu cât sunt împărtăşite de cei mai mulţi dintre semenii între care evoluezi. Nu este mai puţin adevărat că aceste adevăruri sunt negate, şi nu arareori cu violenţă, de către spirite critice care le găsesc neaşteptate puncte slabe, lapsusuri, contradicţii, până acolo încât nu mai rămâne nimic din ele - înscrise într-un trecut în felul lui fabulos.

Iar în locul rămas gol nu prea ai ce pune. Se întâmplă chiar ca personal să începi să te îndoieşti asupra unui adevăr consacrat şi, în cazuri extreme, să-l conteşti, dându-i pe faţă inanitatea, impostura. Cu luciditate, o mulţumire tainică te încearcă atunci când dezmembrezi un mit, cu toate că, sentimental, poţi simţi o pierdere, dacă nu o amputare. în primii mei ani şcolari nu puneam la îndoială că, ori de câte ori vitejii noştri oşteni, conduşi de voievozi de legendară bravură, înfruntau câte douăzeci de turci la unul, biruinţa era asigurată, situaţia schimbându-se, dramatic, când proporţia creştea la douăzeci şi unu de turci la unu.

Românaşii învingeau fiindcă se năşteau pui de lei, îi aruncau pe osmanlâi în Dunăre fiindcă aveau şapte vieţi în pieptul de aramă, ai noştri ca brazii puneau pe fugă goţi, huni, tătari. Trăiam, ca vrednic străjer, - străjeria, o formaţie şcolară a tineretului, condusă de un fotogenic maior, Teofil Sidorovici - într-o Românie căreia-i lipseau doar trei mii de kilometri pătraţi ca să împlinească trei sute de mii. La împărţirea Cehoslovaciei exact bucăţica în chestiune ne fusese oferită - fireşte refuzasem.

Mai cu seamă în prima fază a războiului antisovietic, articole de presă vorbeau de Româniile imperiale de mâine. împingeam hoardele bolşevice spre Stalingrad, suiam voioşi pe Vladikavkaz, la radio se cânta "