Cunosc, întrucîtva, povestea acestui roman, Fuga, pe care Silvia Cinca l-a publicat la Editura Eminescu. E, în mai multe feluri, o recuperare. Recuperarea românească a unei cărţi apărute peste ocean, recuperarea unor porţiuni de viaţă care nu mai fuseseră puse împreună, recuperarea chefului de-a aduna proze scurte într-un întreg. Un întreg important pentru autoarea lui, înaintea oricui altcuiva.

Prima parte, Rădăcini, e o recapitulare a lucrurilor simple, spuse la fel de simplu, care bătătoresc, în memoria noastră, locul pe care-l numim acasă. Satul de după război, cu speranţele şi micile lui emancipări. Un sat veridic pentru un cititor care se întîlneşte cu el prima dată, avînd însă, pentru urechea acordată a celor trecuţi prin marile lui ode interbelice, oarecari stridenţe. Întîlnirea fetei de la ţară, furată de la horă, cu familia orăşeanului rebel care-o plăcuse respectă întrutotul desenul în alb şi negru al primilor ani de industrializare. Refuz, fugă, happy end într-o casă din Biruinţei. ţărani de poveste care se revarsă, izvoare de bună înţelegere, spre rudele de la oraş.

Istoria mare şi istoria mică, la fel de complicate, strică neabătut rosturile acestui mic paradis cu copii şi nepoţi: Ştefan, Didina, Victoriţa, fiica lor, măritată cu un Petre care o-nşală, băiatul lor abia născut, familia Hornstein, evreii ţinuţi în gazdă pentru care tremură, în vremurile tulburi prin care trec, Didina, Cristea, fratele Victoriţei, student la Conservator şi ameninţînd să apuce pe cărări verzi, greşite. Plecarea lui la oaste. Plecarea familiei Hornstein spre locuri mai sigure.

Alte încercări, povestite mai alert. Căsătoria altei fete, întîmplările războiului, între nemţi şi ruşi. Trecerea lui Cristea de la Felicia la Adriana. Apoi Negusu, mezina lui Ştefan şi a Didinei, negricioasă ca un rege african. Ea, aflăm dintr-o notă, abia la pagina