C e-ar mai fi de spus acum despre schisma din PNŢCD, partid repudiat de alegători în 2000 şi rămas un outsider al jocurilor politice?

Şi totuşi, soarta partidului readus la viaţă de Corneliu Coposu merită un moment de meditaţie, căci separarea apelor la congresul din 24 august marchează un moment inedit în viaţa noastră politică: revolta în numele unor principii şi al unui trecut împotriva oportunismului fără scrupule pe care l-am putea numi tot atât de bine vânzare.

Ce ar fi spus aşadar Corneliu Coposu despre iniţiativa domnului Miluţ de a aservi partidul liberalilor, lăsându-şi oamenii să candideze numai sub sigla PNL şi numai acolo unde vrea PNL? Putem deduce cu uşurinţă cum ar fi reacţionat liderul politic care declarase că negociază orice, dar nu negociază principii. Urmează întrebarea logică: cum a ajuns PNŢCD pe mâna unor oameni pe care Corneliu Coposu nu i-ar fi acceptat probabil niciodată ca succesori la conducerea partidului pentru care şi-a sacrificat întreaga viaţă?

Desigur, şi pe vremea lui Corneliu Coposu, PNŢCD a fost populat de neaveniţi, oportunişti şi mercantili, dar nu ei dădeau tonul. Dimpotrivă, se supuneau unei cenzuri severe din partea conducerii, care ştia foarte bine cu cine are de-a face. După dispariţia lui Corneliu Coposu însă, partidul a devenit arena unor lupte de orgolii, care au dus la plecarea lui Victor Ciorbea, la scurtul intermezzo Andrei Marga şi la alte episoade care l-au aruncat treptat în derizoriu. Dar adevăratul gropar al PNŢCD se numeşte Emil Constantinescu.

În iulie 2000, domnul Constantinescu abandona partidul care-l propulsase către funcţia supremă în stat anunţând că este prea scârbit de politică pentru a continua - nu însă suficient de scârbit pentru a se abţine de la impunerea unui candidat prezidenţial ales numai de el, în persoana lui Mugur Isărescu, care însă nu voia