* Beck, Modern Guilt, XL, 2008.
În definitiv, dacă "Smells Like Teen Spirit" a pulverizat într-o clipă voioşia kitsch, pletele coafate şi gelul enorm al anilor â80, era normal ca diferiţi domni şi doamne să se trezească peste noapte ca să-şi cînte deopotrivă nefericirea regăsită. În contextul ăsta al angoasei oneste, în care Thom Yorke se proclama "Creep", iar Meredith Brooks nici mai mult, nici mai puţin decît o "Bitch", soarta, compoziţia, versurile şi MTV-ul au făcut ca lui Beck Hansen să-i revină rolul de "Loser". La prima vedere, era greu să nu-l crezi pe băiatul slab, blond, amuzant şi apatic pe cuvînt. În acea goană nebună după adjectivul care să urmeze afirmaţiei "Iâm a...", Beck s-a înşurubat de minune în conştiinţa semenilor săi cu stilul nepretenţios de a aduce rap-ul şi country-ul laolaltă într-un soi de băşcălie senină, cochetă şi fără urmări. Sigur şi lejer, suficient de inteligent încît să-şi confecţioneze o aură cool din blazarea sa, Beck a refuzat celebritatea acelei apariţii episodice, a ridicat miza şi, spre mirarea tuturor, a scos la iveală unul dintre cele mai aclamate albume ale anilor â90, Odelay. Pentru cei specializaţi cu insectarele muzicale, devenise, probabil, limpede că oricît de simpatic ar fi fost Beck, bonomia excentrică, jongleria nonşalantă, inteligenţa piezişă şi seriozitatea hîtră nu puteau fi doar simple nuanţe ale ideii de "loser". Înainte de a fi devenit un maestru al combinaţiilor energizante, un chimist trăsnit care amestecă într-o doară rap, blues, funk, country, rock, ritmuri exotice, electro, progresive sau orice îi vine la îndemînă în căutarea bunei-dispoziţii, Beck s-a lepădat de imaginea sa de profet timid al împărăţiei cool şi, înveşmîntat în talmeş-balmeşul pestriţ al sonorităţilor sale, s-a arătat în toată splendoarea sa de maestru inegalabil. Din amvonul acesta eclectic, predicile sale joviale de pe
