Artistul care a electrizat America prin stilul său unic de a cânta la nai va concerta în această seară la Festivalul Cerbul de Aur.
Abia întors în Bucureşti de la Moeciu, unde a fugit câteva zile să studieze pentru Cerbul de Aur, Damian Drăghici se agită, ca orice hiperactiv respectabil, în răcoarea biroului său de pe Ştefan cel Mare. Răsfoieşte febril partiturile împrăştiate pe masă, îşi abandonează ţigările într-o scrumieră imensă când îi sună telefonul, caută câte ceva pe internet şi, în cele din urmă, îşi ia la revedere de la compozitorul pe care-l strecurase în orarul lui. Fără nicio promisiune că ne va acorda întreaga sa atenţie.
„Sunt într-un galop continuu“
Ne aflăm în toiul săptămânii, iar Damian este îmbrăcat ca un american într-o zi de duminică, în pantaloni trei sferturi şi cu un tricou gri, descheiat la gât. Poartă câteva brăţări din lemn, iar barba lui, albită de la 30 de ani, nu face decât să te deruteze. „Când eram la Hollywood, mă vopseam. Acum nu-mi mai pasă că, la 38 de ani, am albit mai repede ca alţii. O fi ceva genetic“. De fapt, doarme câteva ore pe noapte, iar în timpul zilei se consumă de parcă mâine ar veni Judecata de Apoi. „E un galop continuu, sunt aşa de multe lucruri pe care vreau să le fac! Pur şi simplu mă plictisesc de lucrurile confortabile, care nu mă fac să lupt, să mă ambiţionez. Pentru mine, imposibilul este doar o opinie.“
„Când repet la nai, intru în transă“
Damian studiază la Moeciu câte 16 ore pe zi. „Am închiriat acolo un loc, unde vine cineva doar să îmi aducă mâncare. Mă trezesc pe la opt, beau două cafele, fumez câte trei pachete de ţigări şi cânt la nai până pe la şapte, când îmi vine un leşin şi mănânc ceva. Apoi o iau de la capăt, până pe la unu noaptea. Intru în transă“.
De pe 15 iulie, „orchestrează“ pregătirile, organizând totul în cele ma
