Asa cum fac in fiecare zi de ceva timp incoace, acordam alaltaieri cateva secunde din viata mea celor de la The Doors si ma gandeam la steaua trista pe care au primit-o pe celebrul bulevard Walk of Fame.
Lasand la o parte ca, daca ar fi fost in viata, pe Jim Morrison l-ar fi durut probabil in cot de aprecierile flasce ale Hollywood-ului, toate astea se intampla la 40 de ani de la infiintarea trupei, cand trei membrii The Doors, Ray Manzarek, Robby Krieger si John Densmore, mai traiesc, insa nu si Jim Morrison. Putin cam tarziu! Putin cam trist!
Apreciere post-mortem - la ce? Era destul timp pentru apreciere cand erau in viata, dar cine mai are nevoie in lumea asta de respect cand exista atata ura si ignoranta?
Revenind la Romania, aici se procedeaza la fel. In sfarsit, ne purtam ca niste americani adevarati si ne onoram artistii post-mortem! Cat timp sunt tineri, cu bujori in obrajori si vand, artistii sunt in luminile reflectoarelor. De indata ce primele smocuri de par alb se arata la orizontul comorii capilare, incepe un lung drum al ignorantei, al prafului, al uitarii.
Pe cine mai doare de artistii care au fost fortati poate de anumite circumstante sa lase ei insisi cortina sa cada? Au fost decorati atunci cand meritau? Nu.
Singurul eveniment care mai poate sa-i aduca pe prima pagina a ziarelor este moartea, care creeaza legende si nu numai. Dupa moarte, se gasesc atatia care sa planga incat nu poti sa nu te gandesti: dar ce ati facut, fratilor, pana acum? Tot dupa ce mori, presedintele Romaniei te decoreaza post-mortem. Pe tine, logic, nu te ajuta cu nimic, lui poate ii mai aduce cateva procente de popularitate care sa-i gadile usor orgoliul.
"Basescu l-a decorat post-mortem pe militarul ucis in Afganistan", "Basescu l-a decorat post-mortem pe Soljenitin", "Corneliu Coposu, decorat post-morte