CIORNE
E un început aproape splendid de toamnă. Păcat că nimeni nu mai are timp să observe alchimia discretă a frunzei. Respirăm politică, mîncăm politică pe pîine, ne trezim la micul dejun cu politica în ochi şi-n urechi.
CIORNE
Sunt născut, ceea ce n-are desigur mare importanţă, în august, luna care revarsă discret vara în toamnă. E o deşertare de polenuri, arşiţă, pămînturi crăpate pînă la sînge în creuzetul ca o fructieră al toamnei. Sfîrşitul lui august îndeamnă şerpii să se retragă în peşterile lor minuscule. Sfîrşitul lui august a învineţit prunele poreclite Vinete, a dat cu pensula înmuiată în auriu primii copaci ai pădurii. Începutul lui septembrie e, pentru mine, tainic şi tragic. La începutul lui septembrie sfîrşea tata, Maximilian Avramescu, la vîrsta de 49 de ani. Tata e acum mai mic decît mine. Nu i-am zis, în viaţă, niciodată sărut mîna, aşa cum spuneau alţi copii din sat. Nu sînt preot, rîdea tata. Salută-mă ca un bărbat. M-am străduit s-o fac.
În septembrie se insinuează cele mai discrete culori arămii în frunza cu clorofilă. Un bucureştean care şi-a construit la Sîngeru, în satul Tisa, o viluţă, dormitează în şezlong. Iarba e verde. Ţăranii nu-şi udă iarba. Iarba, cred ei, trebuie udată doar de Dumnezeu. Bucureşteanul e medic şi o udă zilnic cu furtunul. Are neamuri aici. De verişoara lui, boieroaică în Tisa, mai puţin boieroaică decît bunicul meu Victor Avramescu, eram îndrăgostit în clasa a patra. Mergînd spre şcoala din Tisa, unde mama era directoare, treceam invariabil pe sub balconul de la etaj (era singura casă cu etaj din acel sat) în care citea aleasa inimii mele. Eu, care nu-i mărturisisem niciodată focul care-mi mistuia sufletul, mă împiedicam imbecil de toate pietrele, eram roşu la chip ca o sfeclă şi n-aveam îndrăzneala nici s-o salut.
E o toamnă a naibii de frumoasă, iar eu mă str
