Svetlana Cârstean e absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi unul dintre membrii „cofondatori“ (cum se spune pe coperta a doua a cărţii) ai cenaclului facultăţii, condus în anii ’90 de scriitorul Mircea Cărtărescu. Păstrînd încă formula optzecistă a „desantului“ colectiv (aşa cum va proceda, la trei ani distanţă, încă o serie de cenaclişti, în volumul Ferestre 98), Svetlana Cârstean a debutat, alături de colegii de cenaclu – Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu, Cezar-Paul Bădescu, Mihai Ignat şi T.O. Bobe –, în antologia colectivă Tablou de familie (1995). Ciclul de poeme „Floarea de menghină“ publicat acolo este reluat astăzi – la mai bine de zece ani distanţă – alături de alte trei secţiuni, în volumul omonim de la Editura Polirom, care reprezintă adevăratul său debut editorial. Nu ştim exact motivele pentru care poeta şi-a întîrziat atît de mult debutul aşteptat – un lucru rar şi, la rigoare, merituos, dacă ne gîndim cît de mult se grăbesc astăzi scriitorii să publice –, însă faptul în sine pune la încercare, dacă vreţi, valoarea literară a unor texte. Nu mai sîntem, de multă vreme (deşi îi înţelegem raţiunile), în asentimentul lui Titu Maiorescu, care separa net literarul de politic, se ştie, dimpotrivă, că literarul include politicul; se ştie în plus că, atunci cînd literarul se hrăneşte din politic – chiar dacă îl combate subiacent, aluziv –, cel dintîi riscă să se perimeze, să-şi piardă interesul, în momentul în care dispare contextul politic. E cazul romanelor „obsedantului deceniu“, dar şi al unei bune părţi a prozei aşa-zis „optzeciste“. Temerea lui Lovinescu – deşi exemplul lui Caragiale n-a fost unul fericit – se dovedeşte îndreptăţită. Cu excepţia talentului literar, îmi vine să spun, lăsînd loc de o ezitare, pentru că astăzi istoria se scurge infinit mai repede, producînd la fel de rapid istoricizarea literaturii (înainte de o posibilă cla