Episodul 5
Dar casa de copii nu auzise nimeni sa fie revendicata, functionarii nici nu credeau ca era posibil. Proprietarul murise in urma cu aproape o suta de ani, n-avusese mostenitori si o lasase prin testament statului, sa fie camin pentru orfanii de razboi.
Am intrebat la Primaria Capitalei, sa-mi iau o piatra de pe inima. Am primit acelasi raspuns.
Dar eram sigura ca nu iesise fum fara foc. Cineva scormonise cenusa, ba inca bine de tot, daduse peste niste taciuni si suflase in ei pana aparuse scanteia. Asa gandeam. Altfel cum aparuse zvonul? Mai mult, cum primise administratorul citatia?
M-am intors la primaria de sector si mi-am cautat sursa de incredere, mama unei foste colege de facultate, in prag de pensionare. Am rugat-o sa scotoceasca dupa ce voiam. Nici macar n-a fost nevoie sa scotoceasca. Mi-a spus ca existase o revendicare, care fusese respinsa, dar ca nu se mai putea uita in dosar sa vada ce documente lipseau, probabil fusese trimis la arhiva sau se pierduse, cum se intampla mai mereu. Cine revendicase n-avea de unde sa stie, dar i se parea tare ciudat sa se intample asta dupa aproape o suta de ani. Exact asa gandeam si eu, as fi o foarte buna functionara la primarie.
Prin urmare, fantoma care voia casa de copii era incapatanata, nu se lasa cu una cu doua si se adresase judecatoriei. De asta administratorul casei primise o citatie. Cum un dosar incomplet la primarie era bine pus la punct la judecatorie n-aveam cum intelee, dar nici nu ma pricep la chestiuni dintr-astea!
- Fa ceva! ma ruga Rodica.
- Fa ceva! imi spunea si Yvona, careia ii povestisem cazul. Dar cine sunt eu, Mafalda? Parca ea n-ar fi ziarista ca mine?
Noroc ca mai am prietene care stiu cu ce se mananca o treaba ca asta.
Am sunat-o pe Dana Morar, o ochioasa care a mancat Dreptul pe paine si cu care am fost candva colega de scoa
