Încă de la debut s-a afirmat ca un scriitor scandalos, care publica poeme la limita pornografiei.
Încă de la debut s-a afirmat ca un scriitor scandalos, care publica poeme la limita pornografiei.
Bardul enigmatic, poetul, romancierul şi seducătorul cu vorbire lentă şi maniere parcă nepotrivite cu lumea în care s-a născut este prezentat de Mihăieş drept “un ins contradictoriu, un rebel conformist, care stinge întregul patos al fiinţei în chiştocul unei ţigări. Un personaj sofisticat, aşa cum ni-l înfăţişează o fotografie de maturitate – îmbrăcat într-un splendid costum Armani, într-o poză de studiată nonşalanţă, cu ochii ascunşi îndărătul unei perechi de ochelari fancy, dar muşcînd zdravăn dintr-o banană. Un ascet cu gura plină. Încă de la debut, s-a bucurat de faima unui scriitor de forţă. A unui scandalos scriitor, care publica poeme la limita pornografiei, sfidînd în interviurile de la televiziune liniştita, cumpătata, conservatoarea societate din Montrealul natal. Prima aventură americană, la mijlocul anilor ’60, nici n-a adus succesul, nici n-a adăugat vreo dimensiune nouă unei creaţii oricum incapabile să absoarbă modele şi stiluri. Deşi a gravitat destulă vreme în lumea producătoare de glorii instantanee, avîndu-le ca epicentru pe surorile Mimi şi Joan Baez, iar la extremităţi pe Richard Farina şi Bob Dylan, nimic nu l-a putut scoate din poziţia de marginal. Nici măcar devoţiunea unor vedete de calibrul lui Joni Mitchell şi Judy Collins.
PROFUNZIME. Premise clare pentru a-l adăuga, aşadar, listei fără sfîrşit a cîntăreţilor “pop” care n-au reuşit, după un prim succes, să se reinventeze. Problema e că Leonard Cohen n-avea nimic de reinventat. Între primul disc, din 1967, “The Songs of Leonard Cohen”, şi cel recent, “Dear Heather”, 2004, nu există diferenţe esenţiale. O aceeaşi hipnotică monotonie, o aceeaşi lentoare a fraz
