Nu i-a permis preşedintelui Bill Clinton să-i folosească cîntecul “Democracy” în campania electorală din anul 1992.
Nu i-a permis preşedintelui Bill Clinton să-i folosească cîntecul “Democracy” în campania electorală din anul 1992.
În existenţa lui Leonard Cohen, partea cea mai dureroasă o reprezintă, poate, iubirea disperată pentru Nico, fascinanta blondă statuară, “perfecta regină ariană de gheaţă”, descoperită de Bob Dylan şi promovată de Andy Warhol în grupul pe care-l patrona, Velvet Underground.
Obişnuit cu succesele uşoare (“vremile erau generoase cu noi”), nu poate accepta refuzul constant al superbei nemţoaice care avea cinismul să-i spună că preferă bărbaţii mult mai tineri decît el. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, compune pentru ea una dintre cele mai sfîşietoare balade, “Take This Longing”.
Chiar dacă anul 1992 îl proiectează pe cele mai înalte culmi ale succesului, experienţa îl învaţă să reziste tentaţiilor mai bine decît ar fi făcut-o în urmă cu două decenii. Şi rezistă cu un umor delicat, care nici nu vrea să jignească, dar nici să dea speranţe.
VOLVO ŞI CLINTON. Cînd, în timpul campaniei electorale americane din 1992, un apropiat al viitorului preşedinte Clinton îi cere permisiunea de a folosi cîntecul “Democracy” la întîlnirile cu alegătorii, se apără folosind spada fină şi flexibilă a ironiei: “Cîntecul meu, “Democracy”, pe care l-am început în ’88 sau ’89, nu era, cu siguranţă, destinat ca material promoţional pentru Partidul Democrat. Cîntecele mele vor rezista, sper, cît un Volvo, adică vreo 30 de ani. Aşa că n-am vrut să identific cîntecul cu această administraţie, care s-ar putea să dureze opt ani. Îmi mai rămîneau douăzeci şi doi!”.
În ciuda succesului comercial mai degrabă modest, Leonard Cohen a fost considerat mereu o personalitate de prim rang a muzicii pop.
