Am citit, recent, mai multe luări de poziţie despre cum sînt sau nu sprijiniţi tinerii artişti la început de carieră. Mai mult sau mai puţin explicit, tema a fost atinsă de cele două articole ale lui Paul Cernat, „Puncte din oficiu pentru literatura tînără“, şi de multele comentarii on-line pe care le-au stîrnit. Pe de altă parte, în Cultura, o discuţie între Cristina Rusiecki şi actorii Antoaneta Cojocaru şi Marius Manole se axa exact pe acest subiect. Rîndurile de mai jos sînt, de fapt, glose la acea discuţie. Aş remarca în primul rînd tendinţa supărătoare de a vorbi întotdeauna la plural, în numele generaţiei sau, oricum, al unei grupări mari. Fiecare ins pare să-şi generalizeze experienţa şi să o considere exponenţială, un cas de figure. Ar fi mult mai bine dacă ne-am dezobişnui să spunem „noi“ şi am rămîne la mai modestul „eu“ – a se citi, pe tema asta, şi tableta lui Radu Cosaşu din Dilema veche nr. 238 şi, de ce nu, Fima lui Amos Oz. Toţi par supăraţi pe critică. Pe de o parte, pentru că, spun ei, nu poţi înţelege nimic din ce spun criticii care, vezi Doamne, nu vorbesc toţi aceeaşi limbă, ce nu-i place unuia smulge admiraţia celuilalt; pe de altă parte, pentru că ei, criticii, nu-i sprijină pe tineri, le dau la cap de îndată ce nu e ceva bine, în loc să-i ajute, „să vadă ce e bun în demersul lor“. Mie lucrurile mi se par mai simple, mai ales în privinţa tinerilor din lumea teatrului. Ceea ce uită cei atît de supăraţi pe critică este că, acum, sînt enorm de multe locuri în facultăţile de profil de la stat şi încă altele la facultăţile particulare. Grupele sînt mari, durata studiilor s-a redus, e aproape imposibil de lucrat eficient. Anual iese din şcoală un număr foarte, mult prea mare de actori. Dar mulţi dintre copiii aceştia ies din şcoală neşcoliţi. Nu e doar vina lor, dar acesta e adevărul. Sînt lucruri elementare pe care ei nu le ştiu. De exemp