Iluziile literaturii române a profesorului Eugen Negrici este o carte pasionantă şi de rară expresivitate, ce se citeşte nu ca o istorie a literaturii române – nici nu esteî nu-şi propune să fie aşa ceva –, ci ca o confesiune indirectă, implicită, a unui intelectual care a traversat anii pustiitori ai comunismului şi ale cărui iluzii proprii, investiţii enorme pe teritoriul literaturii, s-au văzut spulberate una după alta în acea epocă şi, foarte probabil, şi în anii de după Revoluţie. De aceea, e de mirare că scepticismul acesta – pe teren literar – atît de cunoscut, de multă vreme deja, studenţilor săi de la Facultatea de Litere din Bucureşti nu şi-a găsit expresia într-o carte mai devreme de 2008. Mai devreme sau mai tîrziu, cartea a apărut, iată, şi, neîncetînd să se constituie într-o mărturie – cu vorbele lui Paul Cornea, de pe coperta a patra – a unei „mari iubiri rănite“, ea reprezintă – în spaţiul cultural de după ’90 – primul exerciţiu radical de demitizare, de deconstrucţie a miturilor care fundamentează cultura română, veche şi modernă. Dincolo de pasaje inevitabil discutabile – parti-pris-ul „marilor construcţii ficţionale“ ale romancierilor şaptezecişti, umbrite şi înăbuşite de generaţia ’80, promotoare a unui postmodernism inconsistent conceptual, susţinerea caracterului „premodern“ al poeziei interbelice, doar pentru că poeţii „moderni“ antologaţi de Nicolae Manolescu în 1968 nu practică o poezie încadrabilă în definiţia dată poeziei moderne de Hugo Friedrich ş.a.m.d. –, cartea-eseu a lui E. Negrici dezvoltă un discurs de luciditate extremă, de o intransigenţă ce nu cade niciodată în păcatul incriminat al dogmatismului, de fineţe analitică şi de savoare stilistică inconfundabilă. Un discurs asumat personal, în care dezabuzarea, rictusul amar, tristeţea tăioasă sînt adesea contrabalansate de oaze de umor, de plăcerea amuzată a deconstrucţiei – ca