* Tricky, Knowle West Boy, Domino, 2008.
Poate că în ciclul imbatabil al înţelepciunilor profunde (cele care au scos la iveală nestemate de gîndire tip "iarna nu-i ca vara" sau "nu orice zboară se mănîncă") ar trebui să apară şi zicala "mersul pe bicicletă nu se uită, dar vrăjitoria da". În principiu, sînt de părere că avem de-a face cu o idee salutară, în stare să limpezească multe aspecte ale vieţii de zi cu zi. Altfel, cum am putea explica faptul că după trei albume esenţiale, anxioase şi febrile - Maxinquaye, Nearly God şi Pre-Millenium Tension - una dintre emblemele efervescente ale trip-hop-ului, Tricky, a început să se bălăcească într-o mare călduţă şi băltită, fără curenţi, vînturi sau culoare? Prin ce întîmplare nefericită s-a căpătuit acest domn cu sindromul plictiselii agreabile şi care o fi fost resortul ce a diluat substanţa de odinioară într-o materie cenuşie, comună şi cuminte? Se vede treaba că bicicliştii au o soartă mult mai blîndă decît cea a muzicienilor. În ciuda dezechilibrului inerent oricărui început, nu se pune problema ca pedalatul să devină o forţă distinctă, capabilă să se volatilizeze în mijlocul oricărei intersecţii. Dimpotrivă, Tricky este unul dintre acei artişti care ţine să demonstreze că o compoziţie are capriciile şi damfurile ei, poate să apară sau să dispară, ca orice element ambiguu, insuficient stăpînit şi înţeles de muritorii de rînd. La cheremul acestor capricii, îmbibat de vibraţiile nocturne şi plutitoare care trimiteau pentru prima oară hip-hop-ul american în zone eterice, Tricky, alături de colegii britanici de la Portishead şi Massive Attacck, a făcut parte din acea gardă de exploratori care au descoperit la începutul anilor â90 un nou teritoriu sonor: trip-hop-ul. Mai sumbru şi mai personal decît foştii colegi din Massive Attack, mai bizar şi mai grunjos decît Portishead, Tricky aducea o persuasiune contagi