Iată ce se spunea în 1929: “Toate acestea vor elimina putreziciunea sistemului. Costul de trai va scădea. Oamenii vor munci mai din greu, vor trăi o viaţă mai morală. Oamenii întreprinzători vor pune mâna pe ruinele care se află în mâinile unor oameni mai puţin competenţi.”
Criza financiară care loveşte Statele Unite nu este Marea Depresiune, toată lumea este de acord. Dar dacă aceste comentarii ale lui Andrew Mellon, ministru de finanţe la vremea respectivă, apar la suprafaţă, motivul este că se degajă acelaşi miros nesănătos.
După 80 de ani, retrăim aceeaşi situaţie. Băncile centenare şi giganţii asigurărilor se prăbuşesc sau ameninţă să o facă, autorităţile monetare injectează miliarde de la o zi la alta şi, în treacăt, îşi reneagă angajamentele luate cu doar trei zile înainte. Ansamblul sistemului financiar, preluând expresia unui comentator american, este “kaput”. În timp ce se confruntă cu o rată de şomaj record, americanii au impresia că au “lucrat deja din greu”.
Ei au plătit de două ori criza imobiliară. Mai întâi, în cazul a sute de mii dintre ei, pierzându-şi casa. Apoi, zilele acestea, umflând averile celor care au câştigat averi folosindu-se de datoriile lor ipotecare pe când ştiau că nu le mai pot onora.
“Ajunge”, afirma la tot pasul candidatul republican John McCain, pe tonul celui care ştie că locul salvatorului naţiunii este liber în prezent. Problema pentru senator este că, mulţi ani la rând, el s-a afişat ca un campion al mişcării de “dereglementare” care a permis Wall Street să se detaşeze de orice realitate şi să construiască edificii financiare pe nisip.
Obama, decis sa pozeze şi el în campion al moralei şi sprijinitor al ieşirii din criză, declara tunător: “Washingtonul să îşi asume responsabilităţile”! După care pleaca liniştit la o sesiune de adunat fonduri (strângând nouă milioane într-o
