Cînd eram la facultate, aveam o colegă care era, mental, stagnată prin anii ’70-’80 ai secolului trecut. Cum deschidea gura la vreun seminar ieşeau numai “eroi între eroi”, “imenşi patrioţi” şi “demni fii ai neamului”.
Cînd eram la facultate, aveam o colegă care era, mental, stagnată prin anii ’70-’80 ai secolului trecut. Cum deschidea gura la vreun seminar ieşeau numai “eroi între eroi”, “imenşi patrioţi” şi “demni fii ai neamului”. Era o fericită combinaţie între Cîntarea României şi programul de două ore, de la TVR, de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.
Eu mă credeam şmecher şi o luam peste picior de fiecare dată cînd deschidea gura de faţă cu colegii. O “compătimeam” că s-a desfiinţat academia de partid Ştefan Gheorghiu şi îi spuneam că ar fi făcut o carieră glorioasă în CC al UTC. Mă privea cu ură şi simţeam că mi-ar fi ars cu multă plăcere un topor în cap dacă ar fi avut posibilitatea să o facă.
O bere
Aveam un curs de istoriecontemporană românească şi Maria, aşa îi spunea comiţătoarei de şabloane, făcuse un referat despre Iuliu Maniu. Şeful interbelic al ţărăniştilor devenise în viziunea colegei mele un fel de Ceauşescu, era “cel mai iubit fiu al Ardealului” şi măreţ conducător. M-am ridicat şi i-am spus că Maniu, care era un om de bun-simţ, ar fi roşit, ba chiar s-ar fi făcut mov de ruşine dacă ar fi auzit ce poate să spună cineva despre el, la modul ăla ditirambic. Profesorul, un om de treabă, cu gusturi destul de rafinate, mi-a dat dreptate şi a pus-o pe Maria să refacă referatul pînă săptămîna următoare, folosind un ton neutru. Cînd s-a terminat cursul, Maria a venit după mine pe culoar şi, cu o mutră care nu prevestea nimic bun, mi-a zis că “trebuie să stăm de vorbă serios”.
Fără să mă sperii, am invitat-o la o bere la subsolul facultăţii, unde aveam un băruleţ, care între timp s-a desfiinţat. În timp ce sor