Am văzut-o în treacăt, m-a făcut să tresar o clipă, apoi s-a rătăcit în universul banal şi anost al cotidianului(fără poante ieftine aici, eu încerc sa exprim un sentiment frumos, da?). Totuşi, aveam să aflu, e drept, după câteva săptămâni bune, că nu s-a pierdut. Imaginea ei se cuibărise într-un colţ neutilizat al minţii şi aştepta acolo, răbdătoare şi cuminte, momentul în care aveam s-o redescopăr.

Evident, ea nu ştia că exist, habar nu avea de puterea magică pe care a avut-o asupra pupilelor mele, dilatate, la vremea întâlnirii noastre unidirecţionale, ca nişte roţi de caşcaval din visul unui şoarece naufragiat de o săptămână într-o sticlă de lapte de trei lei. Nu, prieteni, ea nici măcar nu bănuia ce valuri de serotonină iscase în bietu-mi flux sanguin. Imaginea ei însă, aparţinându-mi de fapt mie, aştepta lumina.

Mă văd nevoit să folosesc din nou acest cuvânt, evident, pentru că ar trebui să fie la fel de săritor în ochi ca o muscă neagră şi grasă într-o ciorbă de burtă că, dată fiind evidenţa că nu am sfârşit textul aici, eliberarea a venit. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce(spuneţi voi dacă vă puteţi explica care e mecanismul prin care uneori, deşi contextul nu o cere deloc, creierul vostru extrage din memorie amintirea celui mai anost coleg din gimnaziu ori compoziţia vomei din timpul celei de-a şapteprezecea beţii pe care aţi tras-o în timpul liceului), dar a venit că o lovitură în moalele capului, efectul netratabil cu analgezice al emoţiilor provocate de regăsire.

Ce rost mai avea să disper că am uitat-o, am pornit neîndoios să o caut. Iertaţi-mi al patrulea evident(se pune şi cel din titlu), dar, evident, am găsit-o. Relativ repede, fără eforturi, deh, doar traiesc printre ziarişti, ceva trebuie să fi învăţat şi eu în toţi anii ăştia. Din motive obiective, pe care nu am să le povestesc pentru că nu ar face decât să încurce firul poveştii mai