"Oamenii ăştia din Noua Europă au scăpat o bună ocazie să tacă" - citat aproximativ din Jacques Chirac. Ocazia era micul balamuc diplomatic iscat de intervenţia în Irak. Atunci, lucrurile păreau clare. Statele Unite şi Marea Britanie erau pe o pozitie dură, intransigentă, belicoasă. Franţa, Germania şi marea majoritate a puterilor continentale din Uniunea Europeană voiau negocieri şi umblau cu porumbelul păcii după ei în toate spiciurile publice. România, Polonia, Cehia, Ungaria, balticii, Bulgaria (pe scurt, Noua Europă, cum ne-au botezat rapid americanii) erau prinse în cearta dintre Mama (UE) şi Tata (NATO) şi au cam fost de partea americană. Franţa părea că nu mai contează, pe nicăieri prin lume. Azi, lucrurile sînt fundamental diferite. Alegerea lui Sarkozy a schimbat dramatic dinamica politicii externe franceze şi a pus din nou Franţa pe harta marilor puteri, în ciuda gafelor nepermis de dese ale prea-inimosului său ministru, Kouchner. Pe rînd, Sarko a reuşit să "elibereze" asistentele bulgăroaice din Libia (întru ciuda Uniunii care negociase profesionist pînă atunci, din culise), a contribuit la compromisul numit Tratatul de Reformă Instituţională de la Lisabona (întru ciuda Angelei Merkel care a dus, de fapt, greul tratativelor), a lansat la apă proiectul mediteranean al aceleiaşi Uniuni (iarăşi întru iritarea cronicizată a doamnei Merkel) şi, în fine, lovitura de graţie: "rezolvarea" crizei georgiene, cu steagul Uniunii în mîna stîngă şi cu Barroso şi Solana pe laterale (conform aşezării de la conferinţa de presă).

Evenimentul este spectaculos. Cel mai important, a dus la încetarea focului. Apoi, într-un context în care americanii şi NATO au scris memo-uri enervate şi scrisori de protest, înîmplarea a arătat că Uniunea Europeană poate ceva pe planul politicii externe şi de securitate. E cam prima oară cînd se vede o atare performanţă. Simbolic şi