"...Cred că ştiu să-i dau cu tifla oricărei etichete care mi-a fost lipită în frunte..."
- Domnule Petru Cârdu, cea mai recentă carte care vă poartă semnătura, intitulată Complicitate, este de fapt o antologie ce selectează poeme din cinci volume anterioare (publicate din 1974 până în 1998). Există, probabil, un moment, o vârstă când poetul simte nevoia să-şi citească opera, oferind cititorilor propria selecţie. Privindu-vă în "oglindă", cum vă descoperiţi, ca poet, la mai bine de treizeci de ani de la debut?
- Poetul nu are vârstă, nu-mi amintesc de debut, mi-amintesc doar de un manuscris pe care l-am pierdut aflându-mă la Lacurile Plitvice (acum în Croaţia). Manuscrisul se intitula Menire. Făceam curte unei domnişoare (asta era menirea poeziei). Astăzi, însă, nu mai pot face curte, deoarece şi cele mai înzestrate muze au devenit extrem de capricioase şi tot mai greu bat la uşa imaginaţiei mele, pururea deschisă. Le mai trag eu şi de plete, le mai mângâi pletele. Câteodată "oglinda" îşi revine la forma iniţială, iar eu îl privesc în oglindă pe cel de-a doilea eu, pe cel de-al treilea... Nu ştiu câţi ani am. Mama mea, care e tot fără vârstă, a pus pariu cu mine că am cu cinci ani mai puţin decât vârsta trecută în buletinul de identitate. Credeţi oare că un poet are nevoie de buletin de identitate? Ce înseamnă treizeci de ani de la debut faţă de eternitate? Poate doriţi să spuneţi că acum treizeci de ani m-am născut şi în prima zi am scris şi am editat placheta Menire, care niciodată n-a văzut lumina tiparului sub acest titlu. Se spune că ar exista prin unele biblioteci particulare câteva exemplare ale unei plachete numite Menire în doi, cu coperta de culoarea lămâiei şi cu titlul scris cu litere de culoare albă (nu uitaţi că am făcut studii de istoria şi teoria artelor şi ar trebui să fiu extrem de exigent şi să regret că fostul redactor de