Arbitrii se confruntă cu două feluri de teamă. La arbitrii români, e teama de critici, de polemicile post-meci. Pe cînd englezii se tem să nu ucidă jocul. Sînt mult mai puţin rigizi cînd vine vorba de cartonaşe. Uneori, sînt din cale-afară de relaxaţi. Gafa lui Graham Poll, de la Mondialul din Germania, nu ţine de întîmplare. Reprezintă, mai degrabă, punctul extrem al toleranţei cultivate în Premier League. Abia la al treilea galben, Poll a arătat şi roşu, la Croaţia - Australia. A urmat o reacţie de lord. Poll şi-a făcut imediat mea culpa, s-a retras din activitatea internaţională, dar a continuat să arbitreze în Premier League, acolo unde fotbalul stă mai presus de litera regulamentului.

În extrema cealaltă, arbitrii români pun regulamentul înaintea a orice, inclusiv a fotbalului. Încă n-au depăşit viziunea îngustă a controlorilor de bilete, scrupuloşi la datorie. Gata să oprească trenul din cauza vreunui domn Goe. E drept, nu mai sînt nici “naşii” de pe vremuri. Dar mai au de muncă pînă să arate ca lorzii calmi din Premier League.

Fotbalul nostru se schimbă, încearcă să intre în ritmul celui european. Ar fi timpul ca arbitrii să-şi dea jos ochelarii de cal cu care lecturează intens regulamentul şi să observe că în jurul lor se joacă fotbal. Da, fotbal. Fiecare fluier în plus înseamnă fragmentare şi nervi. Misiunea lor nu e să ciopîrţească meciul, ci să-l armonizeze. Iar valoarea unui arbitru nu se calculează în număr de cartonaşe, ci în ştiinţa de se face invizibil, de a deveni una cu jocul. Englezii dau, în medie, 3,14 cartonaşe galbene pe meci şi 0,14 cartonaşe roşii. E una dintre explicaţiile faptului că au un campionat spectaculos. Nici unul dintre arbitrii români de top nu se apropie măcar de această medie. Colţescu se poate mîndri, de exemplu, cu 0,67 cartonaşe roşii pe meci, în sezonul trecut. A fost “durul” Ligii 1. Dar nu de “duri” duce lip