Scena 1. “Am văzut Boogie şi-am ieşit din sală. E prea misogin”, mi-a zis una dintre colegele mele care a văzut filmul în avanpremieră, luni seara, la Elvira Popescu. “Ştii dar asta e realitatea de limbaj, aşa se întâmplă în viaţă. Şi-n căsnicie”, am încercat eu să-i explic. “E adevărat, dar nu vreau să o cunosc încă, nu vreau să o văd pe ecran”. Colega mea are 25 de ani.
Scena 1. “Am văzut Boogie şi-am ieşit din sală. E prea misogin”, mi-a zis una dintre colegele mele care a văzut filmul în avanpremieră, luni seara, la Elvira Popescu. “Ştii dar asta e realitatea de limbaj, aşa se întâmplă în viaţă. Şi-n căsnicie”, am încercat eu să-i explic. “E adevărat, dar nu vreau să o cunosc încă, nu vreau să o văd pe ecran”. Colega mea are 25 de ani.
Scena 2. Sfântul Gheorghe, festivalul de film Anonimul, proiecţie în campus a filmului Boogie. O doamnă corpolentă, la 40 şi ceva de ani, îmbrăcată în tricou mulat şi colanţi trei sferturi albi, împreună cu soţul (la bustul gol) şi copilul (un mix generos între mamă şi tată) mâncau seminţe şi comentau ce se vedea pe ecran. Băiatul (nu mai mare de 11 ani) râdea zgomotos când, pe ecran, soţia protesta la dorinta soţului de a pleca cu băieţii la bere. Tatăl îi zâmbea complice pe după umărul mamei, iar ea, aflată între cei doi, l-a executat scurt pe tată cu un cot între coaste şi a rostit printre cojile de seminţe “Las că aşa faceţi toţi. Distracţie şi bere, atâta ştiţi. Nişte nesimtiţi, asta sunteţi.” Şi pac! un nou ghiont cu cotul.
Între aceste două percepţii (personale, emoţionale) e o diferenţă de cel puţin 15 ani a receptorului. Boogie – cel mai recent film al lui Radu Muntean – e o poveste pe care o vor gusta din plin cei de 30 şi ceva de ani. Nu neapărat pentru că ştiu trimiterile la adolescenţa trăită de personaje în comunism, ci pentru că percep limbajul şi dialogurile ca fiind “de a