● Bon Iver, For Emma, Forever Ago, Jagjaguwar, 2008.
Dragă Emma, dacă exişti cu adevărat, dacă citeşti Dilema veche şi dacă pricepi limba română, e posibil să te enervezi, să mă declari patetic şi să dai cu mine de pereţi cînd vei citi scrisoarea asta. Să ştii că te înţeleg perfect şi îţi mărturisesc că n-am simţit niciodată o atracţie deosebită de a mă vîrî în oalele clocotite ale altora. O dată pentru că respect dreptul la proprietate (fie el şi cel asupra unei oale) şi, mai ales, pentru că sper că am ajuns suficient de matur încît să-mi dau seama că o oală care fierbe nu poate fi confundată cu o piscină. Motivul pentru care mă încumet să îţi scriu totuşi e că albumul dedicat ţie de Bon Iver m-a emoţionat cît pentru o iarnă întreagă. Ştiu că nu e încă iarnă, dar, crede-mă, nu mi-a fost dat să ascult o vibraţie mai înfrigurată, mai simplă, mai cinstită şi mai expresivă, anul ăsta ca aceea compusă de Justin Wernon. Din ce-am putut afla printre rînduri, am dedus că l-ai cam fi părăsit, asta dacă Justin nu minte, iar tu chiar ai făcut parte din viaţa lui. Repet, nu e treaba mea: li s-a întîmplat multora şi pariez că li se va întîmpla şi altora. Sînt convins, oricine ai fi tu, Emma, că ai avut motivele tale şi că unul e Justin cîntăreţul şi cu totul altul Justin în carne şi oase. E foarte posibil să fie un alt nemernic lovit de melancolie, dar, Emma, dă-mi voie să-ţi spun că melancolia lui e a naibii de frumoasă, iar dacă s-a inventat vreodată un escroc sentimental mai abil ca el, e clar, eu nu l-am cunoscut. Problema cu Justin e că nu apasă niciodată prea mult pe coarda sensibilă, nu dă năvală prin cămara cu tandreţuri, nu cerşeşte simpatia sau dragostea cuiva, nu se lamentează, nu se văicăreşte, îşi păstrează o demnitate calmă din care doar nostalgia răbufneşte ca să te învăluie cu totul. Probabil că nostalgia asta pătimaşă m-a cucerit, Emma, altfel nu-mi e