Să o ardă focul pe ea, de educaţie partinică, pionierească, patriotică, dejistă, stalinistă sau ce o fi mai fost, pe care am primit-o eu la grădiniţă şi în timpul studiilor primare, care Să o ardă focul pe ea, de educaţie partinică, pionierească, patriotică, dejistă, stalinistă sau ce o fi mai fost, pe care am primit-o eu la grădiniţă şi în timpul studiilor primare, care ne spunea cu obstinaţie că sportul este ceva picat de la zei, frumos, armonios corect, divin şi imaculat! A mai venit apoi şi propaganda aia cu „spiritul olimpic”, cu Coubertin. Vax, albina!, vorba bunicului unei vecine ochelariste care a murit de ftizie.
Ea, nu bunicul! La toate astea s-a adăugat şi gogomănia desuetă, prăfuită, prăbuşită, conform căreia, la vremea olimpiadelor, armele tac, războaiele încetează... şi asta era o tradiţie de la vechii greci, patronii olimpiadelor, etc... şi iar vax!
Căci, iată, a început să fie invers. Cine e de vină, las în grija analiştilor economici, politici, a petroliştilor şi gaziştilor. Cert e că spiritul, memoria olimpismului s-au dus pe râu în jos. Ba răul, nu râul, s-a extins. Urât!
Prefer vremile propagandistice, când ni se prezenta o realitate inversă, când „Sportul Popular” ne dădea poza cu marea noastră Iolanda Balaş, felicitându-se cu nu ştiu care tovarăşă atletă sovietică într-o armonie exemplară, de monolit, decât ceea ce trăim azi: războaie şi mahalagisme. Aia măcar ne amuza.
Decât, zic, să-l văd pe antrenorul unei mari campioane olimpice la maraton, al unei legende moderne, bălăcărindu-se cu alt antrenor al unei şi mai uriaşe campioane a noastră. Mi se strâng: inima, sufletul, stomacul, la vederea unor astfel de lucruri.
Apoi, observ cu aceleaşi reacţii fiziologice, că media are parcă bucuria de a găzdui aşa ceva sub acoperitorul „dacă s-a întâmplat, trebuie relatat!”. Ba c
