Ion Vianu are parte de un destin deosebit: a fost unul dintre cei mai buni medici psihiatri romani din a doua jumatate a secolului 20, iar astazi este una dintre cele mai placute surprize ale literaturii anilor 2000. Carcotasii ar putea spune: “cu gene de o asa calitate, era si normal”. Sa fie un varf in profesia si vocatia sa a fost o obligatie de familie pentru Ion Vianu. In cazul sau, exceptionalul s-a turnat in cu totul alte forme: forma curajului si a autenticitatii. De multe ori, gandurile creierelor stralucite sunt corecte, dar faptele lor nu sunt intotdeauna drepte. Ion Vianu a mostenit genele stralucite al familiei sale. Dar curajul si dragostea de libertate sunt lucruri care nu se mostenesc.

Vlad Mixich: Eu fac parte dintr-o generatie (cea a copiilor revolutiei din ’89) pentru care era absolut normal sa traiasca permanent in interstitiul dintre doua dorinte. E poate un lucru specific oamenilor educati in vremuri de "tranzitie". Dar si dumneavoastra ati copilarit in "vremuri de trecere", insa niste vremuri mitice: reuniuni cu prietenii din liceu in care ascultati muzica clasica, prelegerile de logica tinute de tatal dumneavoastra, un targ de fete inca viu pe muntele Gaina... Diferentele dintre cele doua epoci sunt multe si fascinante. Dar cat de diferite gasiti ca sunt dorintele copilariei dumneavoastra de cele ale copiilor de astazi, asa numita “generatie messenger”?

Ion Vianu: Apartin – sunt nascut la Bucuresti in 1934 – unei generatii pe care as numi-o a instabilitatii. Primele mele amintiri sunt plimbarile in “otomobil” la Baneasa. Bunica mea purta palarie cu voaleta, un fel de “val islamic” discret, sub pretextul ca o apara de soare. Societatea romaneasca era ea insasi una recenta (cei care au traversat primul razboi mondial socoteau ca dupa 1918 avusese loc o revolutie), se trecuse de la o Romanie guvernata de cateva sute de familii l